Recenzii și Cărți .PDF

Prolog

Stau ghemuită pe podea.Am picioarele strânse, brațele în jurul genunchilor.Inspir. Expir.Încă mai simt în urechi bătăile inimii, durerea de stomac s-atransformat în greață și am încetat să mai tremur.Acum mă numesc Stella Widstrand, nu Johansson. Am 39 de ani, numai am 19. Și nu mai am atacuri de panică.O lumină cenușie de toamnă inundă încăperea. Aud răpăitul ploii, încămai plouă cu găleata. Cabinetul meu arată ca de obicei. Ferestrele înalte,pereții verzi ca mușchiul de pădure. Tabloul mare cu peisaj și pardosealade lemn acoperită de covorul țesut manual. Biroul vechi și uzat, fotoliileașezate lângă peretele cu ușa. Îmi aduc aminte cum mi-am decorat singurăcabinetul, cât de atentă am fost cu fiecare detaliu. Nu-mi mai amintesc dece mi s-a părut atât de important.Mereu mi-am închipuit că eu aveam să fiu cea care o găsește pe ea. Nucă ea avea să mă găsească pe mine. Poate că a făcut-o din curiozitate,vrând să afle cine sunt. Poate că a venit să mă acuze, ca să nu mai uitniciodată.Poate că a venit să se răzbune.Mi-au trebuit mulți ani să-mi refac viața, să ajung unde sunt acum.Însă, deși am lăsat în urmă tot ce s-a întâmplat, nu am uitat. Sunt lucruripe care nu le poți uita.Stau pe podea.Ghemuită. Cu brațele în jurul genunchilor.Inspir. Expir.Henrik m-a sărutat pe obraz, apoi a plecat la serviciu. Am luat miculdejun cu Milo, l-am dus cu mașina la școală, apoi mi-am continuatdrumul spre Kungsholmen. Totul era ca de obicei. Brumă pe șosea,aglomerație pe podul Traneberg, ceață peste apa cenușie a laculuiMälaren, lipsa locurilor de parcare în oraș.Avea programare cu o oră înainte de prânz. A bătut la ușă și i-am

deschis. Mi-am dat seama imediat. Ne-am dat mâna și ne-am prezentat.Mi-a spus că o cheamă Isabelle Karlsson.Oare își cunoștea adevăratul nume?I-am luat jacheta, care se udase de la ploaie. Am zis ceva despre vremeși am invitat-o înăuntru. Isabelle a zâmbit și s-a așezat într-unul dintrefotolii. Avea gropițe în obraji.Ca întotdeauna când întâlnesc pentru prima oară un pacient, am rugat-osă-mi spună care erau motivele pentru care venise la psiholog. Isabelle erapregătită, își juca rolul foarte bine. A susținut că, după moartea tatălui ei,avea probleme cu somnul. Avea nevoie de ajutor pentru a face fațăperioadei de doliu. A spus că se simțea rătăcită și nesigură pe ea, căîntâmpina dificultăți în plan social.Totul fusese bine exersat.De ce?Ar fi putut spune cum stăteau de fapt lucrurile, nu era nevoie săascundă motivul real pentru care venise.Împlinise 22 de ani. De înălțime medie, cu talia subțire și corp înformă de clepsidră. Unghiile îi erau scurte, fără ojă. Nu avea tatuaje saupiercinguri, nici măcar găuri în urechi. Părul brunet, lung și drept, i serevărsa pe spate. Umezit de ploaie, strălucea în contrast cu tenul deschis,și m-am gândit cât de frumoasă era. Mai frumoasă decât mi-aș fi pututînchipui.Restul conversației s-a pierdut în ceață. Acum, privind în urmă, îmieste greu să-mi aduc aminte ce am spus. Să fi fost ceva despre dinamicaterapiei de grup? Poate ceva despre comunicare sau despre cum modul încare ne privim pe noi înșine își pune amprenta asupra felului în care îivedem pe ceilalți.Isabelle Karlsson părea să asculte cu atenție. Își dădea în spate șuvițelede păr și zâmbea. Dar era încordată. Mereu în gardă.Mai întâi a apărut senzația de rău, apoi amețeala și apăsarea în piept,care mi-a îngreunat respirația. Am recunoscut simptomele. Mi-am cerutscuze, am ieșit din cameră și am mers la toaletă de pe coridor. Inima îmibătea galopant, sudoarea rece îmi curgea pe spate, iar zvâcnetul din spatele

ochilor trimitea impulsuri până în creștet. Mi se strângea stomacul și m-am așezat în genunchi în fața closetului, încercând să vomit. Nu am

reușit. M-am așezat pe jos, rezemată de faianță, și am închis ochii.Încetează să te mai gândești la ce ai făcut.Încetează să te mai gândești la ea.Încetează să mai gândești.Încetează.După câteva minute, m-am întors, i-am spus că este binevenită laterapia de grup miercurea următoare, la ora 13:00. Isabelle Karlsson și-apus jacheta, apoi și-a ridicat părul la ceafă, scuturându-l. Doream să întindmâna să îl ating, dar m-am abținut.Ea a observat.Mi-a remarcat ezitarea, dorința de a intra în contact.Poate că tocmai asta își dorea, să mă facă să mă simt nesigură.Și-a pus geanta pe umăr, i-am deschis ușa și a ieșit.

Visasem la această zi, îmi imaginasem cum ar putea fi, cum m-aș

simți, ce aș spune. Nu așa ar fi trebuit să fie. Și doare mai mult decât mi-aș fi putut închipui.

Am rămas pe podea. Ghemuită, cu brațele în jurul picioarelor.Inspir. Expir.S-a întors.Trăiește.

Despre ce e cartea?

Stella era o adolescentă când fiica ei Alice a dispărut. Ani mai târziu, Stella este un terapeut de succes. Dar totul se destramă când întâlnește un nou pacient care este sigură că este Alice. Când nimeni nu o crede, Stella începe să se îndoiască de ea însăși. Dar pentru șansa de a-și recupera fiica, va risca orice: permisul, căsătoria, viața.

„Spune-mi că eşti a mea are un ritm intens de la început până la sfârşit. De neratat!” – Litteratur Magazinet

Elisabeth Norebäck a reușit să ne ofere un debut senzațional. Nu are un fir narativ complicat, cu multe răsturnări de situație. Nu există planuri întrepătrunse, nu există multe ipoteze. E alb sau e negru. Dar te roade curiozitatea pe interior. Vrei să știi cum s-a ajuns în punctul acela. Și de ce. Și dacă este așa sau nu. Autoarea s-a jucat foarte frumos cu stările și emoțiile. Ale personajelor și ale mele. Nu știam de fiecare dată ce îmi va aduce pagina următoare. Nu eram pregătită de fiecare dată pentru mărturiile personajelor. M-am îndoit de fiecare în parte și m-am gândit la toate variantele și explicațiile posibile. Mai ales de Stella, o psihoterapeută de succes, cu multe derapaje în trecutul său.Ce ai face dacă într-o zi fiica ta, cea pe care o crezi moartă de mai bine de douăzeci de ani, ar trece pragul cabinetului tău? Cum le-ai spune celor din jurul tău că nu te agăți din nou de fanteziile în care ți-ai înecat durerea? Cum îi faci să te creadă de data asta? Cum îi spui ei adevărul? Cum strigi lumii cuvintele pe care sufletul tău îți ordonă să le expui?Ești a mea? Sau iar mă agăț de fantezii?Stella învățase să aline durerile altora. Învățase să pătrundă în mințile altora pentru a face lumină și a aduce alinare. Din păcate, cu propriile răni era mai greu de lucrat. Cu propriile stări nu putea să jongleze, nici să se prefacă. Primise ajutor de specialitate în trecut. Dar reușise să depășească acest episod. Se remontase, se căsătorise, mai făcuse un copil cu omul pe care învățase cu timpul să îl iubească. Dar trecutul era cel care reușea de fiecare dată să o determine să deraieze de la calea cu care se obișnuise. Era fericită sau se prefăcea? Reușise să accepte pierderea fiicei sale sau așa îi lăsa pe cei din jurul ei să creadă?Au fost momente în care mi-a fost milă de Stella. Să privești fiecare om de vârsta fiicei tale, să îi vezi în ei fiecare trăsătură. Să trăiești cu nesiguranță, cu incertitudini și semne de întrebare. Dar au existat și momente în care m-am temut de ea și pentru ea. Îi înțelegeam disperarea, dar îi acuzam comportamentul. Mă gândeam că se hrănește singură cu iluziile prezenței unei persoane, că vede lucruri acolo unde nu este nimic. Nu știam dacă nu cumva prezența lui Isabelle, noua sa pacientă, nu îi va face un rău iremediabil. Nu poți hrăni sufletul unui om disperat cu și mai multă disperare.Spune-mi că ești a mea – strigătul unei mame„Odată ce începi Spune-mi că eşti a mea, vrei neapărat să afli cum continuă povestea şi, mai ales, cum se termină — fără îndoială, un thriller care se va bucura de un enorm succes.” – De TelegraafIsabelle, presupusa fiică a Stellei, a fost alt personaj de care m-am ținut multă vreme la distanță. Știți cum este, nasul fin al unui cititor simte lucruri. Sau poate doar ne place să credem asta. Isabelle a fost de la început o prezență amenințătoare, o prezență departe de orice coincidență. Isabelle a venit aici premeditat, am simțit asta de la început. Dar de ce? De ce i-ar face rău Stellei? Să fie vorba de trecutul îndepărtat sau de problemele din trecutul apropiat al psihoterapeutei? V-am spus deja mai sus, Stella are multe lucruri nefirești ascunse în trecutul ei. „Nefirești” este mult spus. Sunt lucruri care pot condamna cariera unui om în mâinile căruia alți oameni își aștern gândurile cele mai sincere și mai ascunse. Așa că, orice ipoteză poate sta „în picioare”.Treptat, am început să mă strecor în viața lui Isabelle. Sunt multe lucruri acolo, lucruri pe care le-am descoperit pas cu pas, cu multă răbdare și cu o curiozitate care nu m-a părăsit deloc pe parcursul lecturii. I-am înțeles mult prea târziu deciziile și comportamentul. Am acuzat-o mai întâi. Autoarea nu mi-a dat altă alternativă.Îmi pare rău că nu pot să vă spun prea multe lucruri despre carte. Dacă aș dezvălui prea mult, aș risca să vă stric plăcerea lecturii. Este o poveste care trebuie descoperită pas cu pas, minut cu minut. V-am spus, nu este o carte foarte complicată, dar este un thriller care vă va menține într-o stare de tensiune. Iar eu m-am bucurat de fiecare minut petrecut în compania lui.Goana după adevărSpune-mi că ești a mea este o carte cu un subiect sensibil: căutarea unei mame, lupta ei pentru adevăr. Dar poate fi și refugiul unui suflet rătăcit, suflet care are nevoie de alinare și răspunsuri. Dar ne poate trage pe toți în mijlocul fanteziilor sale? Ne poate păcăli atât de ușor cu lucrurile pe care și le închipuie? Răspunsurile le veți afla voi, dacă decideți să dați o șansă acestui roman.

Recomandăm: Gill Paul- Soția secretă .PDF