Recenzii și Cărți .PDF

Tu ești un rege, eu regină

Eu sunt un caus, tu o lumină

EU sunt o arpă muiată-n vînt,

tu ești un cînt….

Eminescu (1850–1889) este cea mai importantă figură a literaturii române din secolul al XIX-lea și autorul cu cea mai mare influență asupra creației literare din secolul ce i-a urmat. O per – sonalitate care a făcut epocă, acea epocă pe care istoriile literare și manualele o numesc, pe drept cuvânt, a „marilor clasici“. Puternica înrâurire a poetului, la îndemnul căruia au început să scrie cei doi prieteni ai săi, Slavici și Creangă, a făcut ca literatura română să cunoască, la sfârșit de secol XIX, momentul ei de clasicitate. La scurtă vreme după moartea sa, și nu fără legătură cu mărturiile contemporanilor ce făcuseră din extrema suferință a vieții și din „nebunia poetului“ un fundal pentru lectura poeziei sale, figura lui Eminescu a căpătat dimensiuni mitice, iar poezia sa a devenit, în mentalul colectiv al românilor, Poezia însăși. Foarte curând a fost recunoscut drept „poet național“, iar editarea operei sale a reprezentat una dintre cele mai mari provocări pentru filologia românească. Titu Maiorescu a alcătuit și a pus în circulație, în 1883, o foarte inspirat alcătuită ediție de consacrare. În anii ’30 ai secolului trecut, Perpessicius a inițiat ediția științifică de Opere, un act cultural unic la noi, con ti – nuat și dus la capăt, până în anii ’80, de o echipă a Muzeului Literaturii Române, condusă de Petru Creția și D. Vatamaniuc.

Dacă privim în urmă, scrutând cei peste o sută de ani care au trecut de când poeziile lui Eminescu au început să fie editate, nu putem să nu constatăm că opera sa, aşa cum a ajuns până la noi, este asemeni unui aisberg. Partea sa vi – zibilă se înalţă atât de semeţ şi de sus, încât ne creează vrândnevrând iluzia întregului, făcându-ne să uităm că toate aceste înălţimi au dedesubtul lor, în partea care nu se vede, pro – funzimi fascinante, ce se cer la rândul lor explorate. Con – templăm marile reuşite ale creaţiei sale, fără să cunoaştem adâncimile nebănuite care le susţin. Între timp, fiecare rând scris de Eminescu a văzut lu – mina tiparului, aşa cum, pe bună dreptate, Nicolae Iorga a spus foarte devreme că se cuvenea făcut. Ediţia critică de Opere, întemeiată de Perpessicius, a împlinit pe de-a-ntregul această sarcină. În paginile ei descoperim întregul şantier literar eminescian, restituit de editor cu maximă acurateţe. Primele cinci volume, alcătuite chiar de întemeietorul edi – ţiei, cuprind întreaga operă poetică, organizată în jurul an – tumelor, care, fiind creaţii ce exprimă în cel mai înalt grad „voinţa autorului“, trebuiau, cum se cuvenea, să stea în cen – trul atenţiei. S-au găsit totodată postume de mare valoare printre foile din „lada cu manuscrise“, iar ele au fost scoase rând pe rând la lumină, aflându-şi locul cuvenit în arhi – tectura creaţiei sale. 5 Însă poezia lui Eminescu este de o persitate atât de mare, încât efortul de editare nu poate fi socotit încheiat odată cu această restituire. Asta dacă vrem să o cunoaştem mai mult, dacă înţelegem că opera sa trebuie mereu revi – zitată, că fiecare epocă trebuie, aşa-zicând, să se „sincro ni – zeze“ cu ea. Chiar dacă deţinem deja ediţii excelente, ră mâne totuşi mereu deschisă posibilitatea unor noi a bor dări, me – nite să recreeze arhitectura internă a unei opere a cărei apa – riţie în cultura noastră a fost legată, pe drept cu vânt, de ideea de miracol. Cuvântul nu vrea să fie hi per bolic, ci se referă la un lucru care se întâmplă şi s-a întâmplat în orice cultură la un moment dat, când unui scriitor îi este dat să aşeze limba literară pe un făgaş, pe o cale proprie a posi bi – lităţilor de expresivitate. Există motive clare ale unei astfel de „întâmplări“. Mai întâi, acela că Eminescu poate fi socotit primul „scriitor pro fesionist“ din literatura noastră, exersat în toate genurile şi stilurile existente la acea dată, dar şi faptul că, în mod excepţional, viaţa proprie s-a consumat laolaltă cu actul creaţiei: el „trăia scriind“, spune Petru Creţia, iar eferves – cenţa scrisului în viaţa sa este un lucru de care editorii trebuie să ţină seama de fiecare dată când îi pun opera în pagina tipărită. În sarcina lor a rămas de altfel, prin forţa împre – jurărilor, chiar efortul de a oferi imaginea defini tivă asupra operei lui Eminescu. Dar, tocmai fiindcă miza a fost în – totdeauna atât de mare, şi-a făcut loc aici o anumită pre ju – decată, ale cărei temeiuri sunt legitime, dar care nu ră mâne cu toate acestea mai puţin ceea ce este: o „pre ju decată a nedesăvârşirii“ (TE, 52) poemelor din manu scri sele emi – nesciene, care i-a făcut de pildă pe descope ritorii postu me – lor să se întrebe, la început de secol XX, dacă acestea merită într-adevăr să devină accesibile publicului larg, şi nu exclusiv 6 specialiştilor, şi dacă nu cumva pun într-o lu mină nepotri – vită o creaţie care s-a consacrat iniţial, odată cu ediţia Maiorescu, exclusiv prin piese de vârf. Se avea mereu în vedere o presupusă „voinţă a autorului“, care de sigur că trebuie respectată, în măsura în care există indicii clare că ea s-a manifestat în privinţa unui corpus ne va rietur al operei, dar care în cazul lui Eminescu e adesea foarte vagă şi, în orice caz, dificil de reconstituit. Sau, dacă o recon – stituim cu fidelitate, ea devine dificil de urmat, pentru că ştim, de pildă, că Eminescu dorea să îşi reu nească versurile într-un volum, pentru care avea şi un titlu, Lumină de lună, dar cu ocazia aceasta plănuia să excludă din su mar numeroase poeme pe care le publicase deja în Convor biri literare. După cum mai ştim că, în unele momente de criză, auto rul socotea că nu poezia este forma literară pentru care e hără zit – sau pentru care vremurile în care trăieşte sunt cele potrivite. Se visa romancier şi, mai ales, mai intens, dra ma – turg – iar versurile şi le vedea, atunci, ca pe un atelier pre – gătitor al unei creaţii viitoare, foarte diferită de ele. La nivelul detaliului, al paşilor mici care se cer parcurşi pentru stabilirea unei ediţii definitive şi complete a ope – rei, Eminescu le-a luat-o întru câtva înainte editorilor săi, adică a făcut în limite restrânse el însuşi, mai întâi, ceea ce mai târziu a căzut în sarcina lor: încă din tinereţe întâlnim acte incipiente de autoeditare, în acele caiete caligrafiate şi păs trate cu grijă, unde poeziile erau transcrise pe curat, rearan jate, rectificate etc. Dar editorul trebuie să ţină seama deo potrivă şi de faptul că acest efort al poetului însuşi a stat, în cele din urmă, sub zodia lui „n-a fost să fie“: din cauza catastrofei de ordin biografic din vara lui 1883, discer nă – mân tul său auctorial nu s-a putut pune până la capăt în sluj ba destinului postum al operei sale. Petru Creţia de – mon strează credibil că, dincolo de asemenea gesturi mici 7 vi zând o autoeditare, nu putem totuşi identifica o „voinţă a autorului“, exprimată clar şi univoc, în cazul lui Emi – nescu. Că această absenţă a grevat actul editării, lăsân du-l pradă adesea unor fatale „şovăieli“ şi „necutezări“: „În spa – tele aces tor şovăieli sau necutezări se află de fapt o pre ju – decată le gată de ceea ce se numeşte «ultima voinţă a au to rului». Noi susţinem aici, cu preţul bunului nostru nume, că, în ca zul lui Eminescu, aşa ceva nu există. Nici măcar în cazul poe ziilor publicate de el, cum se ştie, doar în periodice, nu lipsesc semnele că la unele ar fi renunţat, iar pe altele le-ar fi remaniat şi poate, dându-i-se o viaţă infinită, la nesfârşit. Şi iarăşi pe atâtea altele le-ar fi lăsat, cum le-a lăsat (din punctul de vedere al ultimei voinţe), în paragină şi nea şezare. Aşa era şi aşa i-a fost dat. Iar dacă ar fi avut ultima lui vrere de poet într-o ediţie definitivă, pu – blicată, cum atâta a vrut, de el însuşi, am fi pierdut tezaure de poezie. În materie de Eminescu, Eminescu nu avea cum fi o instanţă critică de cisivă, poetul fiind mai mare decât gustul şi criteriile lui contingente.“ (UnD, 16–17).