Recenzii și Cărți .PDF

Cărți despre Egiptul Antic, Aventură, cărți pentru copii și pentru toată lumea! 

Scrii recenzii și ai parte de mai multe cărți Wilbur Smith - Faraonul ,,Seria Egiptul Antic #6,, .PDF

Wilbur Smith Faraonul Seria Egiptul Antic

Războinicii Nilului  

Ultimul papirus  

 Magul 

Căutarea

 Zeul deșertului 

 Hector Cross 

Tu faci fiecare zi mai luminoasă și fiecare oră mai prețioasă. Sunt al tău pentru totdeauna și te voi iubi mereu, Wilbur Deși aș fi preferat să-mi înghit sabia decât să recunosc, în adâncul inimii mele știam că s-a terminat, în sfârșit. În urmă cu cincizeci de ani, mulțimi de hicsosi apăruseră fără de veste la granița Egiptului nostru, din pustietățile orientale.

 Erau un popor sălbatic și nemilos, fără vreo însușire izbăvitoare. Aveau două lucruri care- i făceau invincibili în luptă, calul și carul de luptă, pe care noi, egiptenii, nu le mai văzuserăm și de care nici nu auziserăm până atunci, considerându-le ceva josnic și dezgustător. Am încercat să înfruntăm atacul hicsosilor cu pedestrași, dar ne-au măturat din fața lor, înconjurându-ne fără efort cu carele lor și copleșindu-ne cu o ploaie de săgeți. Nu am putut decât să fugim la bărci și să zburăm din fața lor spre sud, pe mărețul fluviu Nil, târându-ne ambarcațiunile peste cataracte și în sălbăticie. Acolo am rămas peste zece ani, tânjind după patria noastră.

 Din fericire, reușisem să capturez pentru noi un număr mare din caii dușmanilor și să-i ascund. Am descoperit în curând că, departe de a fi dezgustător, calul este cel mai inteligent și mai maleabil dintre toate animalele. Am dezvoltat o versiune proprie de car de luptă, mai ușor, mai rapid și mai manevrabil decât versiunea hicsosilor. L-am învățat pe flăcăul care avea să devină mai târziu Tamose, faraonul Egiptului, să fie un conducător de car expert. La momentul potrivit, noi, egiptenii, am pornit în jos pe Nil în flota noastră de bărci, apoi am debarcat carele pe malul Egiptului nostru și ne-am atacat dușmanii, alungându-i în delta nordică. De-a lungul deceniilor ce au urmat, am fost prinși în lupta cu dușmanii noștri hicsosi. Dar acum roata se întorsese de tot. Faraonul Tamose era un om bătrân, zăcând în cort, rănit mortal de o săgeată hicsosă. Armata egipteană se destrăma, iar a doua zi aveam să ne confruntăm cu inevitabilul. 

Nici chiar spiritul meu întreprinzător, care fusese vital în supraviețuirea Egiptului de-a lungul ultimei jumătăți de secol de luptă, nu mai era suficient. În ultimul an, fuseserăm înfrânți în două bătălii mari succesive, ambele crâncene și sângeroase, dar în van. Invadatorii hicsosi care acaparaseră cea mai mare parte a patriei noastre erau în pragul ultimului lor triumf. Întregul Egipt era aproape în mâna lor. Legiunile noastre erau răpuse și înfrânte. Oricât de disperat am încercat eu să le adun și să le îndemn să continue, părea că se resemnaseră în fața eșecului și a rușinii. Peste jumătate din caii noștri erau uciși, în timp ce aceia care mai erau în picioare abia mai puteau duce greutatea unui om sau a carului. Cât despre oameni, aproape jumătate aveau răni proaspete și deschise, pe care le legaseră cu cârpe. 

Numărul lor scăzuse cu aproape trei mii în cele două bătălii purtate și pierdute de la începutul anului. Majoritatea supraviețuitorilor se împleticeau sau șchiopătau în luptă cu o sabie în mână și cu o cârjă în cealaltă. Este adevărat că acest neajuns din rândurile noastre era provocat mai degrabă de dezertări decât de moartea sau de rănirea pe câmpul de luptă. Legiunile cândva mândre ale faraonului își pierduseră, în cele din urmă, curajul și fugiseră dinaintea dușmanului numeros. Lacrimi de rușine curgeau pe obrajii mei în timp ce mă rugam de ei și-i amenințam cu biciuitul, cu moartea și cu dezonoarea, iar ei treceau pe lângă mine în drumul lor spre ariergardă. Nici nu mă luau în seamă, nici nu priveau în direcția mea când aruncau armele, îndepărtându-se în grabă ori șchiopătând. 

Mulțimea hicsosilor s-a adunat în fața porților Luxorului. Iar a doua zi aveam să conduc ceea ce urma să fie, aproape sigur, ultima noastră șansă slabă de a scăpa de o distrugere sângeroasă. Când s-a lăsat noaptea peste câmpul de luptă, mi-am pus servitorii să curețe petele noi de sânge de pe scut și de pe armură și să îndrepte îndoitura din coiful ce mă apărase de sabia unui hicsos mai devreme în acea zi. Pana lipsea, tăiată de aceeași lovitură inamică. Pe urmă, la lumina flăcării de torță și în reflexia oglinjoarei de bronz lustruit, mi-am contemplat propria imagine. Ca întotdeauna, mă făcea să-mi revin din dispoziția proastă. Încă o dată, mi-am amintit cât de repede urmează bărbații o imagine sau o reputație atunci când judecata avertizează în legătură cu o înfrângere iminentă. M-am forțat să zâmbesc în oglindă, încercând să ignor umbrele melancoliei din adâncul ochilor; pe urmă, m-am aplecat pe sub foaia de cort și m-am dus să-mi prezint omagiile dragului meu faraon.