Recenzii și Cărți .PDF

Câţi cititori şi l-ar fi imaginat pe Old Shatterhand om însurat, la casa lui, scriindu-şi memoriile şi gestionându-şi afacerile împreună cu soţia sa, Klara? Este o dovadă anii trec chiar şi peste eroii romanelor. Dar Spiritul Savanei nu cunoaşte graniţe şi nici odihnă, călătoreşte peste tot în lume, ajungând chiar şi în Germania. Pentru încă o dată Charli redevine Old Shatterhand, îşi schimbă costumul de oraş cu ţinuta de westman, îşi dă jos din cui legendarele arme – carabina Henry şi Doborâtorul de urşi – şi se îmbarcă cu soţia pe primul vapor care pleacă-n Lumea Nouă. Motivul? Să-l salveze pe Winnetou.

FRAGMENT:

După-amiază am plecat la Buffalo. Doream să mergem la Forest Lawn Cemetery, pentru a vizita mormântul şi monumentul căpeteniei Sagayewatha. Vroiam să depunem flori la mormântul acestui om de seamă, pe care americanii îl considerau încă un „strongand peerless orator”.

[…]

Era o zi frumoasă, scăldată în razele soarelui. Am pus florile lângă monumentul marii căpetenii şi ne-am aşezat pe muchia soclului ce-l reprezintă pe Sagayewatha. Monumentul se înalţă până aproape de coroanele copacilor ce-l înconjoară. Am început să vorbim despre el. Vorbeam în şoaptă, aşa cum obişnuiesc să vorbească în cimitire oamenii care cred că va veni o zi în care morţii vor învia şi care au, de asemenea, credinţa că, după viaţa trăită aici, pe pământ, urmează o alta. De aceea, cei ce s-au apropiat de monument nu ne-au auzit. Nici noi nu i-am auzit, fiindcă iarba crescuse din belşug în jur şi zgomotul paşilor se pierdea în covorul ei mătăsos. Cei care se apropiau nici nu ne puteau vedea, decât dacă ajungeau pe acea latură a soclului pe care ne aflam. Erau chiar cei doi indieni pe care-i văzusem la hotelul Clifton! Aceştia au dorit, ca şi noi, să viziteze monumentul vestitului orator. Ei şi-au dat seama imediat de faptul că ne aflam acolo, dar s-au purtat ca şi când nu ne-ar fi observat. Cei doi s-au îndreptat încet spre pietrele funerare, destinate perşilor membri ai familiei căpeteniei. Acolo depusesem florile, iar indienii se opriră în dreptul acestora.

— Uff! exclamă Athabaska. Aici a fost cineva care a vorbit în graiul iubirii! Cine să fi fost?

— În nici un caz o faţă palidă, răspunse Algongka.

Acesta din urmă se aplecă şi luă câteva flori pentru a le examina. Athabaska făcu şi el acelaşi lucru, iar apoi cei doi schimbară priviri în care se citea surprinderea.

— Florile sunt proaspete. Au fost culese în urmă cu mai puţin de-o oră, spuse Athabaska.

— Florile au fost aduse aici în urmă cu mai puţin de-un sfert de oră, spuse la rândul său Algongka, privind urmele paşilor noştri, care se mai puteau desluşi încă în iarbă. Deci au fost, totuşi, feţe palide!

— Da, cele de-aici. Vorbim cu ele?

— Cum vrea fratele meu roşu. El să hotărască!

Indienii aveau dreptate. Nu adusesem flori, ci le culesesem din apropiere.

Soţia mea păstrase două, una pentru sine, una pentru mine.

Cele două căpetenii vorbiseră între ele în graiul apaşilor.

După ce aşeză florile la locul lor, Athabaska mi se adresă în engleză:

— Credem că dumneavoastră aţi pus aceste flori aici. Aşa este?

— Da, am răspuns eu şi m-am ridicat respectuos de la locul meu.

— Şi pentru cine sunt florile?

— Pentru Sagayewatha.

— De ce?

— Pentru că-l iubim.

— Pentru a iubi pe cineva, trebuie să-l cunoaştem!

— Îl cunoaştem şi îl înţelegem.

— Îl înţelegeţi? întrebă Algongka, iar ochii i se îngustară în semn de neîncredere. I-aţi auzit vreodată glasul? Omul a murit demult! Sunt aproape opt decenii de atunci.

— Nu a murit. Noi îi auzim glasul adesea, iar cei ce vor să-l perceapă cu adevărat îl pot auzi şi azi la fel de limpede, ca şi atunci când el le-a vorbit „lupilor” din tribul său. Din păcate, aceştia nu l-au auzit.

— Ce-ar fi trebuit să audă?

— Nu ar fi trebuit să audă vorbele, ci ar fi trebuit să cuprindă înţelesul vorbelor lui, înţeles dat de marele Manitou.

— Uff! exclamă Athabaska. Ce era de înţeles?

— Că nici un om, nici un popor şi nici o rasă nu trebuie să fie mai prejos decât alt om, alt popor sau altă rasă. Că fiecare savană, fiecare munte şi fiecare vale au fost făcute de Marele Spirit spre a purta oameni însufleţiţi de gânduri nobile, nu inşi care trăiesc doar pentru a se lupta între ei. Că Marele Cârmuitor al lumii dă fiecărui om şi fiecărui popor în parte timpul necesar şi prilejul prielnic pentru a evolua. Că oamenii care nu vor să evolueze îşi pierd dreptul la viaţă. Marele Manitou e bun, dar e şi drept. Marele Spirit a vrut ca indienii să fie buni, mai ales faţă de fraţii lor roşii. Pentru că războinicii nu au încetat a se ucide între ei, Manitou le-a trimis feţele palide…

— Care să ne ajute să pierim mai repede! mă întrerupse Algongka.

Cei doi indieni aşteptau cu nerăbdare răspunsul meu.

— Nu, ci pentru a vă salva, am spus eu. Sagayewatha a priceput lucrul acesta şi ar fi dorit ca şi poporul său să-l priceapă. Nimeni nu a vrut să-l asculte. Indienii ar fi putut fi salvaţi, dacă ar fi evoluat, dacă ar fi devenit bărbaţi, în loc să rămână copii.

— Cum adică, bărbaţi? întrebă Algongka.

— Răspunsul se află chiar în înţelesul cuvântului „bărbat”. Bărbat este acela care nu foloseşte forţa, indiferent de situaţia în care este pus. Un bărbat cugetă înainte de a pune mâna pe armă. Înainte de toate, un bărbat se poartă frăţeşte cu membrii rasei din care face parte, cu membrii poporului din care face parte şi se alătură lor pentru a se apăra de duşmani. Aceste lucruri le-a repetat mereu căpetenia tribului seneka, omul la mormântul căruia ne aflăm acum. Cuvintele lui nu s-au pierdut în vânt.

Mi-am scos pălăria în semn de salut si am vrut să plec, împreună cu Klara.

Ea spuse, spre surprinderea mea:

— Luaţi aceste flori! Nu vi le dau din partea mea, ci vi le dau din partea lui! Sunt florile înţelegerii, ale adevărului şi ale iubirii. Sunt florile pe care el le-a dăruit demult poporului său. Ele sunt veştede, dar parfumul lor rămâne. Priviţi cum se apropie încet razele soarelui pentru a revărsa lumină şi căldură asupra numelor săpate în piatră. Auziţi cum şoptesc frunzele care umbresc mormântul. Nici măcar mormântul nu aparţine morţii!

Klara a dat fiecăruia câte o floare şi apoi am vrut să plecăm.

— Nu plecaţi, rămâneţi! spuse Athabaska.

— Da, mai rămâneţi! întări Algongka. Dacă îl iubiţi, locul vostru este aici.

— Nu încă, am spus eu. Eu sunt prietenul, voi, însă, sunteţi fraţii lui.

Recomandăm: Zece respirații scurte vol.1- K.A. Tucker .PDF