Recenzii și Cărți .PDF

Yukio Mishima și Yasunari Kawabata sunt doi scriitori pe care mai mereu îi confund. Cei doi au trăit în aceeași perioadă, au fost buni prieteni iar stilul lor seamănă ca două picături de apă. Amândoi s-au sinucis, unul a câștigat premiul Nobel, celălalt a trebuit să se mulțumească doar cu faptul că a fost nominalizat de mai multe ori. Câteodată am impresia chiar că operele celor doi par să se completeze una pe alta și cu cât mă afund mai mult în explorarea literaturii nipone, cu atât această bănuială pare să prindă un contur real.

Acțiunea se desfășoară într-un sătuc de pescari de pe izolata insulă Utijima. Având doar 1400 de locuitori, un templu șintoist și un far, insula nu oferă prea multe distracții sau oportunități. Bărbații de pe insulă nu pot decât să lucreze pe vasele pescărești, în timp ce femeilor le revin treburile casnice iar pe timp de vară acestea se scufundă în mare pentru a căuta perle.

Bărbații pleacă pe mare. Se îmbarcă pe vasele lor, cu motor și pânze, și duc mărfuri dintr-un port în altul. Femeile nu-și au locul în acea lume largă. Ele fierb orezul, cară apă de la fântână, culeg alge, iar vara se scufundă în adâncurile mării. Mama lui Shinji era o scufundătoare cu experiență și înțelegea că lumea crepusculară de pe fundul mării era lumea femeilor. Casa întunecoasă chiar și în miezul zilei, durerile facerii, semiîntunericul de pe fundul mării… toate se împleteau și creau lumea, așa cum o știa ea.

Shinji Kubo, un tânăr pescar de 18 ani, orfan de tată, cu o situație materială precară, se îndrăgostește de frumoasa Hatsue, fiica lui moș Teru, cel mai bogat om din sat. În jurul celor doi Yukio Mishima țese cu mare grijă o frumoasă poveste de dragoste, incredibil de pură, simplă și chiar naivă pe alocuri.

Tatăl lui Hatsue nici nu vrea să audă de dragostea dintre cei doi și îi interzice fiicei sale să îl mai vadă pe Shinji. Ba chiar mai mult, întreaga comunitate, alimentată de zvonurile conform cărora dragostea lor nu ar fi pură, îi privește cu dispreț pe Shinji și Hatsue.

Acțiunea din acest roman nu are nimic deosebit, nu vine cu chestii șocante, ba chiar se folosește de toate clișeele posibile și imposibile. Cu toate acestea cartea are ceva aparte și acest lucru se datorează modului în care Mishima narează întâmplările.

La vederea sânilor plesnind de sănătate și atât de frumos conturați, una dintre bătrâne, nemairezistând ispitei, i-a luat în palmele ei aspre, făcând-o pe Hatsue să sară cât colo. Toată lumea a izbucnit în râs.

– Bunică O-Haru, acum înțelegi ce simte un bărbat? a zis o femeie.

Bătrâna și-a mângâiat sânii zbârciți, apoi a spus, cu glas pițigăiat:

– Și ce? O avea ea piersicuțe verzi, da’ ale mele sunt murate și-au prins gust mult mai bun!

Hatsue a râs și ea. Un fir de algă verde, transparentă, i s-a desprins din păr și a căzut pe nisip.

Neavând nici măcar două sute de pagini, „Tumultul valurilor” de citește incredibil de ușor, acțiunea e liniară, fără înflorituri și dulcegării, fără replici patetice sau citate mieroase de doi bani despre dragoste și alte baliverne. Nu e una dintre acele cărți care să îți schimbe existența, dar e o lectură plăcută și relaxantă care are rolul de a-ți încânta simțurile.

Recomandăm: Prizonierul cerului de Carlos Ruiz Zafon citește top-uri de cărți gratis .pdf