Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă cărți noi online gratis Poveste despre dragoste și întuneric de Amos Oz .PDF

Erau cărți cu litere de aur pe legăturile de piele înmiresmată, un pic zgrunțuroasă de ți se făcea pielea de găină când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim și inaccesibil, ceva care părea să se zbărlească și să tremure la tingerea ta.” Și așa poate merge pe pagini întregi.Rar mi-a fost dat să văd un om cu o memorie fotografică mai bună. Amos Oz își povestește viața pe de rost. Nu știu câți dintre voi își amintesc cu ce mână stingeați lumina de la baie când erați copii. El știe: cu stânga, Recunosc că asta m-a pus pe gânduri, că eu nu mai știam.

Fragment

M-am născut şi am crescut într-un apartament micuţ, cu tavanul scund, aflat la parter. Părinţii mei dormeau pe o canapea care, atunci când era desfăcută, seara, aproape că umplea încăperea de la un perete la celălalt. În fiecare dimineaţă trăgeau patul la loc, ascundeau aşternuturile în lada de dedesubt, răsturnau salteaua, apăsau bine şi ascundeau totul sub o cuvertură de un cenuşiu şters, peste care împrăştiau apoi nişte pernuţe orientale, brodate, aşa încât orice urmă a somnului lor de peste noapte se făcea nevăzută. Astfel, dormitorul lor era deopotrivă birou, bibliotecă, sufragerie şi salon. În faţa acestei camere se afla odăiţa mea verde, pe jumătate ocupată de un şifonier pântecos. Un coridor lung şi strâmt, întunecat şi puţin curbat, ca un tunel prin care evadezi din închisoare, lega de cele două odăiţe bucătărioara şi baia cu closetul. Un bec chior, închis într-o cuşcă de fier, arunca asupra acestui coridor o penumbră lugubră chiar şi în timpul zilei. In partea din faţă, amândouă camerele aveau câte o singură fereastră, străjuită de obloane de metal, care se străduia să arunce o ocheadă către priveliştea de la răsărit, dar nu descoperea decât un chiparos prăfuit şi un zid scund, din pietre cioplite grosolan. Printr-o deschizătură cât palma în pereţii lor din spate, aproape de tavan, bucătărioara şi baia se uitau la o curte mică de închisoare, înconjurată de ziduri înalte şi aşternută cu ciment, unde o muşcată decolorată, aşezată într-un bidon de măsline ruginit, se prăpădea încetişor tânjind după o rază de soare. Pe pervazurile acestor deschizături ţineam întotdeauna borcane cu castraveţi muraţi şi mai era acolo un cactus încăpăţânat, pus într-o vază crăpată ce slujea drept ghiveci. De fapt, apartamentul era la subsol, întrucât parterul clădirii fusese săpat în coasta pietroasă a dealului. Dealul acesta era vecinul de alături, un vecin greoi, introvertit, tăcut, un deal bătrân şi posac, cu manii de burlac, un deal somnoros, iernatic, care nu hârşâia mobila şi nu primea pe nimeni în vizită, nu făcea nici un zgomot şi nu ne deranja defel, însă prin pereţii ce ne despărţeau se furişau tot timpul către noi, ca un iz de mucegai slab, dar persistent, friguroasa tăcere întunecată şi umezeala posomorâtului nostru vecin. Aşadar, chiar şi vara în casa noastră plutea un strop de iarnă. Musafirii ziceau: întotdeauna e tare plăcut aici în toiul valului de căldură, atâta răcoare, chiar frig, dar cum vă descurcaţi iarna? Nu trece umezeala prin pereţi? Nu vi se pare deprimant? Casa era plină-ochi cu cărţi. Tata putea citi în şaisprezece sau şaptesprezece limbi şi vorbea unsprezece (toate cu accent rusesc). Mama vorbea patru sau cinci limbi şi citea în şapte sau opt. Vorbeau între ei în rusă sau polonă când nu voiau să pricep eu. (Adică în cea mai mare parte a timpului. Când s-a întâmplat ca mama să vorbească în ebraică despre un armăsar, cu mine de faţă, tata a repezit-o, furios, în ruseşte: Şto s toboi? Vidis malcik riadom snami!

Recomandăm: Florile de La Mansarda Vol.1- V.C. Andrews .PDF