Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă cartea ,,Nimic nou pe frontul de vest de Erich Maria Remarque,, .pdf

Cuprins de entuziasmul de a deveni soldat, Paul Baumer vrea să lupte alături de prietenii săi pe frontul Primului Război Mondial. Pentru generaţia lor, războiul e glorie, e şcoala vieţii unde băieţii devin bărbaţi, e eroism. Odată cu începutul înfruntării şi cu intrarea în tranşeele morţii, iluziile tinerilor se destramă. Pe măsură ce războiul se prelungeşte, văzîndu-şi apropiaţii doborîţi de gloanţe unul cîte unul, Paul încearcă să supravieţuiască îmboldit de un singur gînd: trebuie să lupte împotriva unui principiu distructiv, care conduce la moarte tineri de aceeaşi vîrstă, îmbrăcaţi în uniformele unor armate potrivnice. Publicată în Germania în anul 1929 (cu titlul Im Westen nichts Neues), Pe frontul de vest nimic nou va deveni „fără îndoială, cea mai bună poveste despre Primul Război Mondial”. În numai un an, romanul se vinde în peste un milion de exemplare, fiind tradus aproape imediat în douăsprezece limbi şi inspirînd în 1930 un film de succes, cîştigător a două Premii Oscar. După nici trei ani, cartea şi filmul sînt interzise de regimul nazist, sub pretextul că ar aduce prejudicii naţiunii germane.

Capodopera Nimic nou pe frontul de vest (pentru că eu o numesc așa) are ca pilon devotamentul tinerilor pentru țară, dornici fiind să o apere în ajunul Primului Război Mondial. Paul Bäumer este figura centrală și vocea auctorială care va prezenta cronologic evenimentele petrecute în teatrul de luptă. Tinerețea arzătoare și dorința fiecărui tânăr de a fi cel mai viteaz dintre viteji se stinge atunci când tovarășii de luptă sunt răniți sau mor sfârtecați de obuzele inamicilor. Cu o luciditate stranie, aproape inumană, Bäumer descrie metalic întregul haos și mizeria în care soldații trebuiau să aștepte să-și piardă viața și dacă dincolo de această așteptare se afla ceva, era faptul că dorul familiilor și al reîntoarcerii le stăpânea sufletele. Dorința de a trăi. Bäumer își dă seama rapid că discursul patriotic de-acasă nu se potrivește cu cel de pe front și că trebuie să renunțe la conștiință pentru a supraviețui, eliberându-și instinctul primar. Remarque evidențiază în rândurile sale modul în care permisiile devin mai dureroase ca gloanțele trase în carnea colegilor, mai dureroase precum urletele cailor nevinovați și răniți de asaltul obuzelor. Cumva, artificiul de a relata detalii cu un anumit simbolism referitor la suferința animală amintește și de tehnica descrierii utilizată de Gustave Flaubert în jurnalul său de călătorie. Permisiile sunt, așadar, crudele clipe care te determină să te întrebi dacă te mai poți numi om, chiar dacă ești biped. Nu există o forță care să te-atragă dincolo de sârmele ghimpate, nu există o speranță cum că ai putea reveni la familie fără vreun fel de problemă. Somnul și-a pierdut din esență, iar sufletul din strălucire și recunoștință. Remarque pomenește de modul în care cei de pe front se întorc acasă fără existența unui plan de viitor. Viitorul se va termina o dată cu războiul.

„Acum, suntem obosiţi, deprimaţi, secătuiţi, dezrădăcinaţi şi fără speranţă. Nu ne vom mai putea regăsi în nimic de-acum încolo. Nici nu ne vor înţelege, căci înaintea noastră avem o generaţie care a trăit, ce-i drept, împreună cu noi, anii de aici, dar care a avut înainte un cămin şi o profesie şi acum revine la ele, şi va uita războiul; iar după noi avem o generaţie, asemenea nouă în trecut, dar care ne va fi străină şi ne va înlătura.”

Oamenii care-i sunt apropiați lui Bäumer mor, unul câte unul. Odată cu moartea, pe front se instalează și singurătatea și nu în ultimul rând, indiferența de a trăi sau nu. Paul își duce pe brațe unul dintre camarazi într-unul din corturile sanitare și îl privește cum se stinge. Nu prietenul lui a murit, ci doar un alt om, pentru că războiul nu ține seama relațiilor dintre oameni, nu ține seama nici de viața care a existat înainte de front. Războiul este prezentul și dincolo de el nu se zărește nimic.

”Am pierdut orice sentiment de solidaritate, aproape că nu ne mai recunoaștem atunci când vreunul dintre noi trece pe sub privirile noastre de animale hăituite. Suntem morți fără simțire, morți care, grație unei scamatorii, a unei magii periculoase, mai pot încă alerga și ucide. Un tânăr francez rămâne în urmă, îl ajungem, ridică mâinile, într-una mai ține încă revolverul – nu se știe dacă vrea să tragă sau să se predea – , o lovitură de lopată îi sfârtecă fața. Altul vede asta și încearcă să fugă, o baionetă i se înfige în spate. El sare ca un arc și, cu brațele desfăcute, cu gura larg deschisă a țipat, se prăbușește înainte, iar în spinarea lui se leagănă baioneta. Un al treilea aruncă arma și se ghemuiește la pământ, cu mâinile la ochi.”