Recenzii și Cărți .PDF

Recenzie şi carte online gratis Sebastian Faulks – Cântecul păsărilor carte .PDF

Când pleca-voi de aici, fie ca acesta să-mi fie cuvântul de rămas-bun: că ceea ce am văzut e de neîntrecut.Rabindranath Tagore, Gitanjali

1 Popularitatea lui Rabindranath Tagore în anii Primului Război Mondial (scriitorul și filosoful indian primise

Premiul Nobel în 1913) a fost fulminantă. Poate cel mai mare poet englez al acestui război, Wilfred Owen (1893–

1918), mort pe front, l-a apreciat în mod deosebit. Owen a fost una dintre sursele de inspirație ale lui Faulks

pentru romanul de față. Iată ce-i scria în 1920 mama lui Wilfred Owen marelui poet indian venit în Anglia: „Sunt

aproape doi ani de când iubitul meu fiu cel mai mare a plecat la război pentru ultima dată și, în ziua în care și-a

luat rămas-bun de la mine, priveam amândoi marea aprinsă de strălucirea soarelui – priveam spre Franța, cu

inimile copleșite de durere –, când el, fiul meu poet, a spus acele minunate versuri ale dumneavoastră care

încep astfel: „Când pleca-voi de aici, fie ca acesta să-mi fie cuvântul de rămas-bun“, iar când mi-a fost returnat

carnetul lui de notițe, am găsit în el aceste cuvinte, scrise cu mâna lui mult iubită, cu numele dumneavoastră

dedesubt“. (n.tr.)

În ciuda dimensiunilor (are peste 396 de pagini scrise cu font mic), Cântecul păsărilor, de Sebastian Faulks este o carte care se citește repede și cu plăcere. Scris pe două planuri narative distincte (unul trecut, care cuprinde evenimente de dinainte de Primul Război Mondial și din timpul războiului, și unul contemporan, care se petrece în Anglia anilor ’70), romanul nu a avut mare succes la public, dar nu reușesc să-mi dau seama de ce. Este foarte bine scris, te prinde destul de tare, iar cele două planuri narative au un ritm propriu ce creează o atmosferă specifică fiecărei perioade istorice prezentate.

Cât de departe pot fi împinse limitele umanului?

Franța provincială de dinainte de Primul Război, ororile războiului și, mai ales, oroarea de a te obișnui să trăiești în anormalitatea instalată de război, bătălia de pe Somme, împingerea tot mai departe a limitelor umanului (cât de departe pot fi împinse? răspunsul trist e că foarte departe, prea departe…), istorii particulare de viață înghițite de istoria mare și felul în care uitarea se așterne chiar și peste cele mai cumplite amintiri, peste cele care nu ar trebui niciodată uitate, ca să nu fie repetate. Cam despre asta ar fi vorba în prima parte a romanului, cea istorică. Al doilea plan narativ, cel contemporan, urmărește viața modernă și complicată a nepoatei unuia dintre combatanți și încercarea ei de a recupera într-un plan personal, nu unul impersonal, istoric, evenimentele și nenorocirile Primului Război Mondial. Având despre război numai date și statistici oficiale (când moare un om e o tragedie, când mor un milion de oameni e o statistică, nu?), Elizabeth încearcă să înțeleagă prin ce a trecut bunicul său în timpul războiului, fiind condusă de credința fermă că asemenea timpuri nu ar trebui să se mai întoarcă și că singurul mod prin care le putem face să nu se mai repete, e să le scoatem din uitare.

Nimeni în Anglia habar n-are ce înseamnă asta. Dacă ar vedea cum trăiesc oamenii noștri, nu și-ar crede ochilor. Ăsta nu e război, e un mod de a testa până unde se poate degrada ființa umană. Sunt extrem de curios să văd cât de departe poate fi dusă această degradare; pur și simplu vreau să știu. Sunt convins că abia a început. Sunt convins că vor fi sancționate oficial lucruri mult mai rele decât ce am văzut noi până acum, care vor fi duse la îndeplinire de milioane de soldați precum Tipper al meu și Firebrace al tău. Nu există limită peste care să nu fie mânați. Le vezi fețele când trec în rezervă și ai impresia că n-o să mai accepte, că ceva din ei va spune: „Ajunge, nimeni nu poate face așa ceva!”. Dar e de ajuns să doarmă o zi, să-și umple pântecele cu mâncare fierbinte și vin, ca să facă și mai mult. Și cred că vor face de zece ori mai mult înainte să se sfârșească războiul și sunt foarte curios să aflu cât.

Există în roman un contrast enorm între lumea umană, cu felul specific oamenilor de a-și distruge semenii și universul în care trăiesc, și lumea naturală, cu ritmurile ei imperturbabile, cu logica ei intrinsecă, cu frumusețea ei (care, culmea, tot numai de oameni poate fi percepută). Cântecul păsărilor este cel care acompaniază toate manifestările umane: de la pasiune sau la relaxare în mijlocul naturii, până la crimă în masă. Există o lume ce locuiește în lumea noastră și pe care ne-am obișnuit să nu o mai vedem și să nu o mai auzim, ocupați cum suntem să ne distrugem unii pe alții și lumea din jurul nostru. Cam asta e ideea de bază, laitmotivul romanului lui Faulks, explicația titlului și motivul pentru care, în mod evident, cântecul păsărilor se aude peste tot în carte. Singura chestie pe care i-aș reproșa-o romanului ar fi faptul că ideea asta e un pic prea vizibilă. Pe de altă parte, evenimentele din roman, atmosfera și trăirile personajelor sunt atât de bine redate încât nu deranjează foarte tare.

În război se luptă oameni contra altor oameni, nu armate

Cumva, Faulks reușește să creeze o lume de sine stătătoare în cartea asta, o lume pe care o simți, alături de care trăiești, o lume care, cât timp citești, o eclipsează pe cea reală. Cât citești, mai ales în prima parte, cea referitoare la lumea de dinainte de Primul Război (Marele Război, întrucât se spera că altul asemenea nu va mai exista) și cea referitoare la viața în tranșee, trăiești și respiri alături de personaje. Mie nu-mi plac romanele de război, nu înțeleg descrierile de bătălii, tacticile de luptă mă fac să-mi pierd interesul pentru narațiune, în liceu am citit Război și pace de Tolstoi în doi ani pentru că abandonam romanul de fiecare dată când personajele plecau la război, însă felul în care Sebastian Faulks prezintă războiul a fost complet diferit pentru că te face să cobori în tranșee și prin tuneluri cu personajele, să-ți fie frică când le e și lor, să te scarpini într-una de purici sau să tremuri de frig în timp ce înaintezi cu greu în noroaiele până la genunchi.

Faulks prezintă fața umană a războiului, dacă putem spune așa, războiul dus de oameni contra altor oameni, nu de o armată contra altei armate. Iar privirea de aproape a acestei lupte absurde e și mai greu de înțeles. Asta e o luptă despre care nu vorbesc cimitirele de război, memorialele și cărțile de istorie… E o luptă absurdă, dezumanizantă și pe care oamenii care o duc nu-i înțeleg rostul, însă o duc în continuare în virtutea unor interese pe care nu le cunosc, dar pe care le urmează, în virtutea inerției sau în virtutea unor cuvinte care, în fața morții, se dovedesc a suna fals și gol: onoare, datorie, țară… De curând am văzut un film care, deși nu e la fel de bun ca romanul lui Faulks (apropo și Cântecul păsărilor a fost și ecranizat de BBC într-o miniserie), reușește să redea atmosfera asta de absurd a războiului la fel de bine. Este vorba de Fury (tradus în română Furia: Eroi anonimi) unde am avut plăcerea s-o văd într-un rol foarte bun pe Anamaria Marinca alături de Brad Pitt.

Pe de altă parte, la fel de uimitor a fost și felul în care, în ciuda disperării și a dezumanizării, războiul le putea oferi soldaților un sens mai înalt al existenței. Soldații de rând erau bărbați săraci din Londra, muncitori prost plătiți pentru care untura îndoită cu apă era o mâncare mult mai bună decât ce aveau acasă și sentimentul lor că în războiul ăsta făceau în sfârșit, ceva cu viața lor… Și asta parcă e și mai trist.

Ceea ce se petrecea la câțiva kilometri depărtare era ținut secret. Nici unul dintre oamenii aceștia n-ar fi recunoscut că lucrurile pe care le vedeau și le făceau ieșeau din limitele comportamentului uman. N-ai fi crezut, se gândi Jack, că flăcăul acela cu basca trasă pe ceafă, care glumea cu prietenul său lângă vitrina măcelăriei, își văzuse celălalt tovarăș murind într-o pâlnie de obuz, cu plămânii spumegând de gaze. Nimeni nu spunea; și Jack se ralie și el la conspirația tăcută că totul era bine, că ordinea firească a lucrurilor nu fusese violată. Îi învinuia pe subofițeri, care îi învinovățeau pe ofițeri, aceștia îi înjurau pe ofițerii de stat-major, care dădeau vina pe generali.

La fel de surprinzătoare mi s-a părut și felul în care apare iubirea în roman. Suntem departe de „fericiți până la adânci bătrâneți”, iar relațiile între oameni se dovedesc a fi, în ciuda tuturor jurămintelor, un ghem de contradicții. Oricât de puternice ar fi sentimentele, persoana iubită îți poate scăpa, fără ca asta să însemne, totuși, că nu te mai iubește. Relația de iubire între doi oameni nu este o relație liniară, care pornește de la cauză la efect și are un rezultat definitiv și previzibil. În relațiile umane se amestecă pasiune, curiozitate, milă, ură, obișnuință, și, oricât de mult ai iubi pe cineva, se poate totuși să nu-i înțelegi trăirile, reacțiile, sentimentele…

100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial

Cântecul păsărilor este cel de-al treilea roman despre Primul Război Mondial pe care l-am citit în ultimul an. Deși, cum am spus, nu-mi plac romanele de război, câteva mi-au atras atenția anul trecut (când s-au împlinit și 100 de ani de la începerea războiului). Primul a fost Lumina dintre oceane, de M.L. Stedman, o carte a cărei acțiune se petrece în Australia, după încheierea războiului, iar ecourile luptelor se aud înfundat datorită eforturilor pe care le face personajul principal pentru a uita nebunia și grozăviile pe care le-a văzut pe frontul din Europa.

Cel de-al doilea a fost La revedere acolo sus de Pierre Lemaitre, roman câștigător al Premiului Goncourt în 2013 și care începe cu una dintre cele mai vizuale și expresive descrieri ale războiului pe care le-am citit și continuă cu felul în care doi foști soldați încearcă să se reintegreze în societate după terminarea războiului. Dincolo de dificultățile „eroilor de război” de a se adapta la normalitate, Lemaitre face și o critică acidă a societății și a felului în care tragicul se poate pierde în derizoriu.

Cântecul păsărilor a fost al treilea roman pe tema asta, iar acțiunea se petrece atât înainte, în timpul, cât și la câteva zeci de ani după război. Partea cea mai reușită a romanului este chiar cea referitoare la viața soldaților în timpul războiului, felul în care se împletesc normalitatea, absurdul, dezumanizarea, frumusețea naturii și prăpastia care se întinde între viața unui soldat pe frontul de luptă și viața aceluiași soldat într-o permisie, la câțiva zeci de kilometri depărtate de linia frontului. O diferență spațială ce se poate număra în kilometri și care este imposibil de conceput și de cuprins cu mintea. Și, dincolo de orori, dincolo de viața dusă la marginea nebuniei și a haosului, disprețul cu care cei de acasă îi privesc pe soldați când vin în permisii. O prăpastie se întinde nu doar între cele două vieți ale unui soldat, ci și între acel soldat și familia și concetățenii lui.

De aceea e cu atât mai important demersul lui Faulks de a aduce în actualitate acest război, un război care a săpat o breșă niciodată înțeleasă pe deplin în mentalitatea umanității. Marele Război a fost primul și cel mai mare șoc din istoria modernă a omenirii. Cu el, de fapt, a început istoria modernă a omenirii, lumea veche a încetat în 1914 (vezi memoriile lui Stefan Zweig, Lumea de ieri: amintirile unui european). Început mult prea devreme (dar e vreodată vreme potrivită pentru așa ceva?), într-un timp în care nimeni nu credea că se mai poate începe un astfel de conflict (de fapt, Marele Război fusese războiul dus în numele dreptății, războiul purtat pentru ca nici un alt război să nu mai existe), cel de-al Doilea Război Mondial l-a pus oarecum în umbră pe primul. Într-un fel, Primul Război a fost „uitat” pentru că nu a fost timp suficient pentru a-i fi înțeleasă grozăvia.

Descoperisem deja, la vremea aceea, un paradox remarcabil. Simțeam, pe de o parte, că experiența acestui război scăpase cumva înțelegerii publicului larg; chiar și oamenii educați păreau să știe numai lucruri vagi despre el. Faptul acesta se datora în parte reticenței celor care luptaseră în război. Nimeni, în toată istoria umanității, nu mai pomenise un asemenea măcel, așadar cum ar fi putut oamenii aceia să vorbească despre el? Apoi, numai douăzeci de ani mai târziu, o a doua nebunie zguduise lumea din temelii, iar un anume aspect al ei fusese atât de bine rememorat la insistențele victimelor, încât părea să nu mai lase loc în memoria publică pentru vreun holocaust anterior.

Ediția în limba română a romanului are și o introducere de câteva pagini a autorului pe care eu am citit-o înainte de povestea propriu-zisă și care m-a apropiat foarte tare de carte. Fără a dezvălui ce se întâmplă în carte, Faulks povestește, pe scurt, cum a ajuns să scrie Cântecul păsărilor, de ce a vrut s-o scrie, cum și-a desfășurat munca de documentare, iar toate aceste amănunte din bucătăria autorului reușesc să creeze o complicitate specială între scriitor și cititor. Tot aici își mărturisește și dezamăgirea cauzată de faptul că romanul nu a avut succesul pe care și l-ar fi dorit (și pe care eu cred că l-ar fi meritat).

Până în primăvara lui 1992 reușisem să formulez majoritatea elementelor principale ale romanului, în timp ce tema lui de bază reieșise în mod natural din lecturile mele. Ea era aceasta: cât de departe se poate merge? Care sunt limitele firii umane? Fusesem întotdeauna intrigat de faptul că niciodată în cursul acelei absurde exterminări a zece milioane de oameni, nici unul dintre ei nu a spus: „De ajuns, nu putem să continuăm astfel și să rămânem oameni”. De fapt, armata franceză s-a răzvrătit în 1917, dar, deși revolta a fost larg răspândită, ea nu s-a concretizat decât în refuzul de a ataca; o serie de mitraliori germani au încetat să mai tragă în 1916, îngroziți de ceea ce făceau. Dar marea întrebare fundamentală rămânea, și răspunsul părea să fie că nu există limite dincolo de care oamenii să nu poată fi siliți să treacă.

Recomandăm: Amanda Quick- Suflete sălbatice .PDF