Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă Toate viețile pe care nu le-am trăit – Roy, Anuradha carte .PDF

„Este o carte a memoriei,

iar memoria îşi spune propria poveste.“

Tobias Wolff, Viaţa acestui băiat

„Tagore este fascinat… Multe lucruri ce s-au pierdut

în India de acum par a se fi păstrat în Bali.“

Walter Spies, 21 septembrie 1927

TOATE VIEȚILE PE CARE NU LE-AM TRĂIT, DE ANURADHA ROY SAU DESPRE OAMENI-COPACI ȘI OAMENI-COMETĂ

Fragment

În copilărie, toţi mă ştiau drept băiatul a cărui mamă fugise cu un englez. Bărbatul era, de fapt, neamţ, dar în orăşelele din India de atunci, toţi străinii albi erau consideraţi britanici. Lipsa asta de interes pentru acurateţe îl irita pe eruditul meu tată, chiar şi în situaţia lui disperată de soţ care-şi pierduse nevasta în faţa altui bărbat. Ziua în care a plecat mama a fost la fel ca oricare alta. O dimineaţă obişnuită, din timpul musonului. Aveam nouă ani şi eram elev la Şcoala St. Joseph, nu departe de casa noastră, la doar cincisprezece minute de mers cu bicicleta. Bicicleta mea era încă puţin prea mare pentru mine. Purtam uniformă: cămaşă albă, pantaloni scurţi albaştri şi pantofi de un negru strălucitor dimineaţa, ce ajungea un soi de maro prăfuit până la amiază. Părul lins era tăiat drept deasupra sprâncenelor şi dimineaţa îmi stătea ca o bască umedă lipită de cap. Mama era cea care obişnuia să mă tundă, aşezându-mă pe un scaun în curtea interioară de lângă bucătărie, şi în jumătatea de oră cât dura tunsul, singurele cuvinte rostite erau variaţiuni pe tema „Cât mai durează?“ şi „Nu te mai mişca.“ În fiecare dimineaţă, mă jucam cu soneria bicicletei până ce ieşea mama, cu sariul de noapte mototolit, părul zburlit şi faţa umflată de somn. Venea şi se sprijinea moale de unul dintre stâlpii albi ai verandei de parcă ar fi vrut să adoarmă la loc, aşa, în picioare. Se trezea târziu şi vara, şi iarna. Zăbovea în pat cât de mult putea, strângându-şi la piept perna. Banno Didi, ayah1 a mea, mă trezea şi mă pregătea pentru şcoală, iar eu, la rândul meu, o trezeam pe mama. Spunea că eram ceasul ei deşteptător.

Despre ce e cartea ?

Noi suntem faptele noastre sau suntem însemnările pe care le lăsăm după noi?

Un roman extrem de interesant, dens, recuperând atmosfera ultimilor ani ai Indiei coloniale, fără însă a pune accentul pe dimensiunea socială și politică (deși ea există), recreând o lume contradictorie, cu oameni ce simt și înțeleg viața diferit, unii prinși în cutumele tradiției, alții încercând să se elibereze de ele, așezându-se mai aproape sau mai departe de cauza națională, de micile griji ale vieții de zi cu zi, de frumusețea și libertatea pe care ți le oferă arta, într-o mișcare permanentă în care alegerile personale se lovesc de mentalitatea tradițională și a-ți căuta identitatea e un drum care uneori nu aduce doar împăcare. O lume colorată, vie, în care europeni atrași de mirajul poeziei, al dansului, al muzicii, al lumii indiene caută să uite rănile istoriei propriului continent fără a ști că războiul te ajunge din urmă oriunde ai fi și că a doua conflagrație mondială nu ține cont de identitatea culturală, ci de naționalitate. Un roman care te poartă pe urmele lui Tagore în Java și Bali, care arată cum un paradis natural se poate transforma în doar câțiva ani din oază a libertății în pământ pârjolitor, în care regăsești istoria iubirii dintre Maitreyi Devi și Mircea Eliade din Dragostea nu moare ca o altă variantă posibilă a vieții pe care unul dintre personaje ar putea-o trăi. Și totuși, nimic sentimental în scriitura lui Anuradha Roy. Dimpotrivă, un stil sobru, perfect echilibrat, refăcând răsfrângerile sufletului unui copil prins între doi oameni total diferiți, ca pentru a ilustra contradicțiile și complexitatea întregului mod de a fi al societății indiene. Și acesta e doar fundalul.

Un bărbat care s-a obișnuit a vorbi cu oameni absenți, care preferă plantele și câinii, penumbra sau stabilitatea – depinde din ce unghi privești. Vocea acestui bărbat este cea care se aude, recuperând fâșii din copilărie, umplând goluri, lăsând bucăți mari de timp să-și cearnă tăcerea asupra propriei vieți.

Când spunem povestea oricărei vieți, și cu siguranță, când o spunem pe a noastră, nu putem pretinde că narăm totul exact așa cum s-a întâmplat.

O femeie ce învață să-și țină echilibrul pe bicicletă, care-și julește brațele și o ia de la capăt, care se cațără în copaci, poartă o pălărie cu boruri largi de a cărei panglică agață flori, pensule, pene. O femeie care pleacă cu un englez (care, de fapt, e german și afirmă că patria lui e lumea întreagă) și lasă în urmă un băiat de 9 ani și un soț într-o zi cu ploaie măruntă ce anunță un curcubeu de aici și până la gară. În locul ei rămân mult timp gândul copilului că, dacă ar avea o fotografie cu ea, și-ar stinge țigara de cercul ochilor ei și dezgustul provocat de această dorință. Băiatul este numit Mîșkin și acesta îi va rămâne numele. Nu din cauza convulsiilor care i-au zguduit trupul micuț, ci pentru că vorbele bunicului îi vor brăzda mereu existența: Naivii sunt cei care ne dau măsura umanității. Frumusețea se naște pentru el din absență și poate de aceea va prefera mereu mișcării stabilitatea și singurătatea. Pentru că viața lui pare a se înscrie după ziua aceea cu ploaie musonică între două coordonate. Prima este imaginea unui tren plin de lumini, în care domni și doamne, după ce au văzut lumea și au trăit, se întorc acasă, așa cum, cu siguranță, o va face și mama lui. A doua: un alt tren, de data aceasta cu prizonieri albi – trupuri murdare, scheletice, bolnave, un tren care aduce pentru prima dată sub ochii unui copil indian corpuri ale unor europeni pe care le mână din urmă moartea, însoțindu-le pentru o vreme într-un lagăr de concentrare. Și atunci, băiatul scoate un pumn de caramele din buzunar și le întinde, oglindindu-și privirea în ochii unui astfel de bărbat alb.

O istorie de când lumea leagă doi oameni. Această istorie nu se numește dragoste. Numele ei e cel al convențiilor sociale. Așa se întâlnesc un bărbat care credea că sentimentele trebuie ținute în frâu. Altfel, o iau la goană cu tine (tatăl) și o tânără crescută de un părinte care consideră că doar frumusețea creată poate dăinui și că educația e importantă (mama). O fată care a călătorit alături de Rabindranath Tagore spre Java și Bali, care are o voce atât de cameleonică, încât lumea devine întreagă o poveste, care iubește dansul, muzica și pictura. Un bărbat care a acceptat o căsătorie cu această tânără de doar 17 ani, rămasă orfană, fără zestre, de care frații vor să scape, căci e o tânără cu o educație nepotrivită pentru acele vremuri și despre care nimeni nu știe ce a făcut în călătoriile ei. Mama și tatăl. O mamă bengaleză hindusă din Delhi și un tată anglo-indian din nordul Indiei care e convins că pictura, cântatul și dansul, toate sunt lucruri minunate. Toată lumea are nevoie de hobby-uri. Dar există hobby-uri și mai există și lucruri serioase. Pentru el Națiunea e un lucru serios. Acest tată crede că demnitatea e cel mai de preț lucru, deși mama, dacă ar fi fost întrebată (dar nu e cazul) ar fi răspuns că imaginația sau fericirea. Conveniențe, cumpătare, obediență, acesta e universul femeilor indiene. Mama, chiar și după ce are un copil, simte că lumea e mai largă și că acest univers-colivie nu e pentru ea.

Războaiele civile din mine sunt continue și obositoare.

Și apoi, în viața reală, la fel ca în cortul magicianului cu mustăți roșii de henna, mama a dispărut. Va fi nevoie de o viață pentru a putea să înțeleagă ce s-a întâmplat. Curiozitatea copilului legată de „dispariția” ei misterioasă va primi un răspuns ale cărui ecouri se vor propaga și peste cealaltă dispariție, cea definitivă: Sunt unele lucruri în viață pe care nu o să le afli niciodată, Mîșkin. Uneori se întâmplă lucruri pe care nimeni nu le înțelege. Nici măcar cel care le trăiește. Cu atât mai puțin cel care rămâne în urmă. O viață întreagă. Dar până atunci e nevoie ca într-o zi în care aveai impresia că o vrajă căzuse asupra casei și toată lumea era năucită de căldură să apară un bărbat, un artist care pictează râul și care venise să-și caute un prieten despre care nu mai știa nimic de multă vreme. Numele lui e Walter Spies și nu e singur. Îl însoțește o femeie ciudată, îndrăgostită de dansurile indiene. Amândoi fac muncă de cercetare, iubesc viața, sunt curioși, sunt liberi. Și de atunci lumea niciunuia nu va mai fi la fel. Într-o bună zi, voi locui departe de aici – dorință, hotărâre sau blestem? Venirea celor doi aduce cu sine înțelegerea unui adevăr: din visul de altădată al tinerei îndrăgostite de artă și crezând în libertate rămân doar o pereche de brățări grele de gleznă și mișcările pe ritmul unui vals de Strauss într-o cameră plină până la refuz de mese șchioape, pisici croșetate și Big-Ben-uri în miniatură. Apoi e un șir de femei musulmane rupând liniștea nopții cu un cântec de jale în timp ce se îndreaptă spre un templu. Și mai e o melodie de Schubert interpretată la muzicuță. Pentru tânăra mamă e cântecul sirenelor. Ispita vieții. A dansului, a muzicii, a picturii. A libertății. Opusă autorității, respectului, disciplinei. Dar asta înseamnă că libertatea înseamnă anarhie. Mama și tatăl: două moduri diferite de a înțelege viața. Și așa două principii ajung să se ciocnească. Să zguduie lumea lor și a unui copil. Să schimbe contururile ei. Nu să le nimicească. În timp ce bărbatul vorbește despre lupta poporului pentru libertate, despre visul unei națiuni, el nu vede lupta femeii de lângă el, nu înțelege visul ei. Și vor fi nevoie de 60 de ani pentru ca un pachet de scrisori să redefinească adevărul. Libertatea la care visase această femeie nu avea nimic cu limitele rezonabilului trasate de tată. Era libertatea de a-și trăi viața. De a o lua de la capăt tăind orice legătură cu lumea ei, cu familia, cu fiul. Era libertatea de a greși și de a suferi.

Curaj sau inconștiență? Citind cartea lui Maitreyi Devi, bărbatul care a devenit între timp o vede pe mama lui în Amrita și pe tatăl său în tatăl acesteia și-i place să creadă că poate cele două femei s-au întâlnit. Copilul care a fost nu simte decât furie și nefericire, apoi indiferență și solitudine. Bătrânul care e se silește să creadă că opțiunea nu a fost a mamei; nu ea a ales, vocația a ales-o pe ea. Copilul de altădată ia cina pentru un timp lângă două scaune goale. Poate de aceea, peste ani, va scrie o petiție pentru a salva 44 de arbori neem și când înțelege că nu poate, culege toți trandafirii și hibiscusul din grădină și pune câte o floare la rădăcina fiecărui copac care va fi sacrificat. Așa arată sufletul unui bătrân singur care a rămas un bărbat singur după ce a fost un copil singur. Așa arată un om care preferă rădăcinile copacilor coroanelor lor.

Dacă aș fi magician și cerul ar fi partea de sus a cortului, aș stinge toate luminile orașului ca să văd stelele trăindu-și viețile îndepărtate, la un milion de ani lumină de lumea noastră năpăstuită.

În acest roman nimic nu e ceea ce plutește la suprafața gesturilor și a faptelor personajelor. Mașinăriile (de tot felul: familiale, de castă, politice, lingvistice, religioase) care mestecă și scuipă afară oamenii fac ca aceștia să devinălucruri când sunt prea mulți la un loc. Destinul lor: o singurătate atât de încăpățânată intersectându-se doar uneori cu alte singurătăți.

Și nu, nu e nici pe departe un roman de dragoste. Sau dacă vrem să numim dragoste orice formă de speranță și de ratare, orice zbatere, orice zbor frânt, atunci, da, e un roman de dragoste. Despre dragostea de viață. Căci, chiar dacă Mîșkin a ales să fie un om-copac toată viața, vine un moment când sămânța de a trăi, de a se smulge din pământul arid al propriei bătrâneți încolțește în el și îl transformă într-un călător – fie și pentru a se împăca tarp cu ea, cu mama. El nu pleacă pentru a trăi, așa cum s-a întâmplat cu ea, nu pleacă pentru a se bucura de libertate, ci pentru a se vindeca.