Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă online gratis cartea de

SIMONA RADU- ZEII SUNTEM NOI! în format .PDF

Fragment

Mă trezesc într-o ceață cenușie și umedă de parcă aș fi fostdintotdeauna acolo. Nu știu de unde vin, nu știu cine sunt, nu știu ce rost amacolo, dar aștept autobuzul pe peronul cimentat parcă în grabă, alături de alțioameni pe care nu-i cunosc, dar îi accept cu o înțelegere ciudată ca făcând parte din grupul meu. Mai devreme de clipa asta în care clipesc des, să mă feresc de burnița ca o apă pulverizată ce mă înconjoară, habar n-am de nimic. Viața mea cred că a fost un somn lung printr-o ceață mai groasă decât cea de acum, dar pentru că deocamdată n-am conștiința că trebuia să fi trăit o viață, nu mă tulbură mare lucru. Doar privesc cu un soi de uimire la femeile și bărbații din jurul meu figuri apatice, tăcute, șterse, umbre îmbrăcate în salopete gri și geci mohorâte din fâș matlasat, unii tropăind ușor din cauza frigului, alții nepăsători nici măcar la burnița care ne acoperă ca o peliculă fină, sticloasă. Cu toții privesc într-o parte, spre drumul pustiu care coboară dinspre câteva barăci cenușii de ciment, așteptând să se petreacă ceva anume. Într-un târziu apare de acolo un autobuz la fel de cenușiu, de parcă ne-am afla într-o filmare alb-negru. Simt un soi de ușurare apatică printre oameni: așadar, chiar așteptăm un autobuz. În dreapta mea un tânăr înalt, frumos și trist îmi aranjază gluga cu un aer protector. Îl privesc recunoscătoare, deși nu-mi aduc aminte că l-aș cunoaște. Totuși prezența lui acolo îmi dă o vagă stare de bine, de parcă m-aș afla lângă un prieten. Fără să-mi dau seama îl studiez mai cu atenție: are un chip prelung ca dăltuit în piatră, cu obrazul umbrit de o barbă aproape blondă, neîngrijită dar tinerească. Privirea îmi rămâne pironită pe buzele lui pline și mă gândesc deodată ca proasta cât de moi ar putea să fie. Apoi îi văd ochii și uit degândurile ciudate. Spre deosebire de ceilalți, el nu urmărește autobuzul care semișcă încet înspre noi. Ochii lui sunt verzi-cenușii, plini de o tristețe calmă saudoar apatică. Privește în gol undeva în fața lui, chiar și atunci când autobuzul oprește în fața noastră. Apoi doar tresare, mă cuprinde de umeri (se pare că într-adevăr mă are în grijă) și mă dirijază să ne încolonăm frumos alături de ceilalți.