Recenzii și Cărți .PDF

Prolog

În capul meu se aud două sunete. Bubuitura armei în liniștea mormântală de afară. Și propria voce interioară, care îmi strigă „Pleacă!” Amândouă răsună tare. Simt o presiune puternică în piept. Căldură. Ca atunci când mă plimb nervoasă noaptea, prin întuneric, sau când aud bătăi în ușă, atunci când sunt singură acasă. Simt nodul ăla ciudat în stomac. Sunt amețită, dar respir. Sunt conștientă. În viață. „Ce am făcut?” Cuvintele astea se tot repetă în mintea mea. Mereu, mereu, mereu. Întunericul e copleșitor. Respirația mea scrâșnește prin el; inima îmi bate să-mi iasă din piept. Aud o sirenă în depărtare; abia văd farurile. „Ai putea să fugi”, îmi spun. 

— N-are sens, răspund cu voce tare. Asta e o oportunitate să fac ceva. Să schimb lucrurile. Trebuie! Sirena se aude acum mai tare, iar farurile sunt mai strălucitoare. Mașina se întoarce, învăluindu-mă în spuma albă a farurilor. Ridic mâna în care țin pistolul și-mi feresc ochii. Lumini albastre îmi joacă pe piele. Pornite, oprite, pornite, oprite, pornite… Și sclipesc pe cadavrul de la picioarele mele. Pun în evidență sângele care se revarsă din el. „Ce am făcut?” Același ecou în mintea mea. 

— Ce a trebuit să faci tu, îi spun. Era singura opțiune. Singura șansă. Lumina farurilor se diminuează. Oameni în uniforme închise la culoare coboară din mașini vorbind, dând ordine. Eu nu ascult. Las pistolul să cadă și-mi duc mâinile la ceafă. — Eu am făcut-o! strig. Eu l-am împușcat! L-am ucis pe Jackson Paige. Nu pot să spun ce mi-au răspuns. Mă privesc plini de dezgust, iar cătușele pe care mi le pun sunt reci ca inimile lor. Ei trăiesc în balonul de săpun al bulevardelor și al orașului, lasă luciul să se reflecte și nu se întreabă ce se-ntâmplă afară. Voi muri peste șapte zile pentru că trebuie, dar, după aceea, baloanele lor de săpun se vor sparge și toată lumea va afla adevărul.