Recenzii și Cărți .PDF

În timpul zilei, Georgiana Kincaid este director adjunct într-o librărie din Seattle. Georgiana este un sucub cu principii, pentru că ea stă departe de cei pe care-i numeşte „băieţi de treabă”. De ce? Pentru că fiecare „zbenguială” cu sucubul implică diminuarea energiei vitale, cu efecte dezastruase asupra corpului muritor, cât şi reducerea proporţională a vieţii nefericitului.

Te gândeşti că demonii, fiind cei care, conform fişei postului, trebuie să facă tot felul de blestemăţii, ar fi imuni la relelele ce le poot face lor alţii. Ba bine că nu! În volumul cinici al seriei, o vedem pe Georgiana captivă în lumea viselor, ocazie cu care putem trage şi noi cu ochiul la trecutul zbuciumat şi colorat al sucubului. Cum va scăpa din capcana viselor… rămâne de citit şi de văzut.

FRAGMENT:

Petrecerea a continuat în forţă preţ de încă vreo două ore şi într-un final lumea a început să plece. Roman şi cu mine, ca nişte gazde bune, zâmbeam şi ne luam rămas-bun de la fiecare. Când a dispărut toată lumea, eram obosită şi mai mult decât fericită că se terminase totul. Refuzasem să mai beau ceva după incidentul de pe balcon şi acum aveam o durere de cap cumplită, un plăcut memento al destrăbălării la care mă dedasem. Roman părea la fel de epuizat ca mine pe când cerceta harababura din apartament.

— Nostimă fază, nu? Dai o petrecere ca să-ţi inaugurezi locuinţa şi să te dai mare cu ea, şi lumea ţi-o distruge.

— Se curăţă imediat, am spus pe când cercetam toate sticlele şi farfuriile de carton cu resturi de mâncare.

Aubrey lingea glazura unei tarte mâncate pe jumătate şi am luat-o în grabă.

— Dar nu în noaptea asta, am adăugat. Ajută-mă să mă ocup de perisabile şi facem mâine restul.

— Nu mă prinzi pe mine la curăţenie, a spus Roman.

— E ilogic, am remarcat în timp ce acopeream nişte sos. Şi să ştii că Peter are dreptate. Ar trebui să mai pui şi tu osul la treabă.

— Sunt o companie plăcută. În plus, cum ai putea să scapi de mine?

— Îl pun pe Jerome să se ocupe de chestia asta, l-am avertizat, referindu-mă la tatăl lui, demonul, care, întâmplător, mai era şi şeful meu.

— Sigur, acum du-te fuga şi pârăşte-mă.

Roman şi-a înăbuşit un căscat, demonstrând cât de tare îl îngrijora mânia lui taică-său. Partea enervantă era că avea dreptate. Nu puteam scăpa singură de el şi mă îndoiam că Jerome avea să mă ajute cu adevărat. Cu toate astea, nu-mi venea să cred când Roman chiar s-a dus la culcare şi m-a lăsat să mă ocup singură de curăţenie. Nu mă gândisem că avea să meargă aşa de departe.

— Dobitocule! am strigat în urma lui, dar singurul răspuns pe care l-am primit a fost o uşă trântită.

De fapt, nu era un coleg de apartament chiar aşa de rău, însă trecutul nostru tulbure deseori îi trezea cheful de a mă irita. Şi avea sorţi de izbândă.

Spumegând, am terminat de strâns ceea ce era necesar şi m-am dus la culcare o jumătate de oră mai târziu. Aubrey şi Gopa m-au urmat, şi s-au întins una lângă cealaltă la capătul patului. Culorile lor contrastau, amintind parcă de un obiect de artă modernă. Aubrey era albă cu pete negre pe cap, iar Gopa era un vălmăşag de roşcat şi maro cu pete negre. Tustrele am adormit instantaneu.

La un moment dat, mai târziu, m-a trezit cineva care cânta… sau, mă rog, e descrierea care se apropie cel mai tare. Era aceeaşi senzaţie pe care o încercasem mai devreme, o atracţie obsedantă care îmi trezea toate simţurile, fierbinte, strălucitoare şi frumoasă. Era omniprezentă, supremă, şi mi-o doream, voiam să merg spre lumina care strălucea într-o puzderie de culori. Şi mă simţeam aşa de bine, de parcă m-aş fi putut topi în ea dacă aş fi putut-o atinge. Aveam sentimentul că e o intrare, o uşă pe care trebuia pur şi simplu s-o deschid şi să trec prin ea şi…

Nişte mâini ferme m-au apucat de umeri şi m-au întors.

— Trezeşte-te!

Ca mai devreme, excesul senzorial a dispărut şi am rămas singură într-o lume tăcută, pustie. Nu se mai auzea cântecul sirenei. Roman era înaintea mea, mâinile lui mă scuturau şi mă privea îngrijorat. M-am uitat împrejur. Eram în bucătărie, dar nu ţineam minte cum ajunsesem acolo.

— Ce… ce s-a-ntâmplat? m-am bâlbâit.

Chipul care mai devreme se arătase dispreţuitor era acum copleşit de grijă, lucru care m-a neliniştit undeva în adâncul meu. De ce ar fi îngrijorat din cauza mea cineva care a vrut să mă ucidă?

— Tu să-mi spui, a răspuns el, dându-mi drumul.

M-am frecat la ochi şi m-am străduit să-mi amintesc ce se întâmplase.

— Nu… nu ştiu. Cred că am umblat în somn…

Era încă tras la faţă şi neliniştit.

— Nu… a fost ceva aici… a spus.

Am scuturat din cap.

— Ba nu, am visat. Sau am avut halucinaţii. Mi s-a mai întâmplat şi mai devreme… Am băut prea mult, atâta tot.

— Tu n-ai auzit ce-am spus? a strigat, şi teama pentru mine dispăruse, răzbătea de dincolo de furie. A fost ceva aici, un fel de… forţă. Am simţit-o eu. M-a trezit. Tu nu-ţi aminteşti absolut nimic?

Privirea mi-a rătăcit şi am încercat să rechem lumina şi melodia aceea obsedantă. Dar nu puteam.

— Era… era splendidă. Aş fi vrut… aş fi vrut să merg spre ea… să mă contopesc cu ea, am spus visătoare, melancolică.

Roman s-a întunecat la faţă. Sucubii ca mine erau nemuritori de rang inferior, care mai demult fuseseră fiinţe umane. Nemuritorii de rang înalt, precum îngerii şi demonii, fuseseră creaţi la facerea universului. Nephilimii se născuseră aşa şi erau undeva pe la jumătate. Ca atare, aveau puteri şi simţuri superioare alor mele şi Roman putea sesiza unele lucruri pe care eu nu puteam.

— Abţine-te, a spus el. Dacă mai simţi chestia asta, să te opui. N-o lăsa să te absoarbă. Sub nici o formă să nu te duci la ea.

L-am privit încruntată.

— De ce? Ştii ce este?— Nu, a spus posomorât. Şi tocmai asta-i problema.

Recomandăm: Simbolul pierdut de Dan Brown citește top cele mai citite cărți .pdf