Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă Assassin’s Creed vol. 5 Renegatul de Oliver Bowden Oliver Bowden .PDF

Nu l-am cunoscut niciodată. Nu cu adevărat. Aşa aveam

impresia, dar abia după ce i-am citit jurnalul mi-am dat

seama că de fapt nu-l cunoscusem absolut deloc. Iar acum

este prea târziu. Este prea târziu să-i spun că l-am judecat

greşit. Este prea târziu să-i spun că-mi pare rău.

Partea întâi

EXTRASE DIN JURNALUL LUI HAYTHAM E.

KENWAY

6 decembrie 1735

Acum două zile ar fi trebuit să-mi sărbătoresc a zecea

aniversare acasă, în Queen Anne’s Square. Ziua mea de naş-

tere a trecut însă neobservată; nu există sărbătoriri, ci doar

înmormântări, iar casa noastră incendiată arată ca un dinte

putred şi înnegrit printre reşedinţele înalte, din cărămizi

albe, din Queen Anne’s Square.

Deocamdată locuim în una dintre proprietăţile tatei din

Bloomsbury. Este o casă frumoasă şi, cu toate că familia este

devastată şi vieţile ne-au fost zguduite, măcar pentru asta

putem fi recunoscători. Aici vom sta, şocaţi, ca prinşi între

două lumi – aidoma unor spectre tulburate –, până ne va fi

decis viitorul.

Incendiul mi-a mistuit jurnalele, aşadar, începându-l pe

acesta, parcă am sentimentul că o iau de la capăt. De aceea

probabil că ar trebui să-ncep cu numele meu – Haytham, un

nume arab pentru un băiat englez care trăieşte la Londra şi

care, de la naştere şi până acum două zile, a dus o viaţă idili-

că, ferită de mizeriile ce există altundeva în oraş. Din Queen

Anne’s Square, noi puteam vedea ceaţa şi fumul ce pluteau

deasupra fluviului şi, la fel ca toată lumea, am fost stingheriţi

de miasmă, pe care o pot descrie doar ca de „miros de cal

ud”, totuşi n-am fost siliţi să mergem prin pâraie de rezidu-

uri puturoase provenite de la tăbăcării, măcelării şi dosurile

animalelor şi oamenilor.

Pâraiele râncede de deversări ce grăbesc apariţia bolilor:

dizenterie, holeră, febră tifoidă…

— Trebuie să te grăbeşti, domnişorule Haytham. Altfel te

va prinde boala.

În timpul plimbărilor peste câmpuri spre Hampstead, bo-

nele mele mă fereau de sărmanii nefericiţi zguduiţi de tuse

şi-mi acopereau ochii ca să nu-i văd pe copiii cu diformităţi.

Cel mai mult, ele se temeau de boli. Probabil pentru că nu

poţi să stai de vorbă cu boala, n-o poţi mitui şi nu poţi ridica

sabia împotriva ei; boala nu respectă nici bogăţia, nici ran-

gul. Este un inamic nemilos.

Şi, desigur, atacă pe neaşteptate. De aceea, în fiecare sea-

ră mă examinau pentru semne de pojar sau de vărsat, după

care o anunţau pe mama de sănătatea mea bună, iar ea ve-

nea să mă sărute la culcare. Trebuie să înţelegeţi că mă nu-

măram printre norocoşi, fiindcă aveam o mamă care să mă

sărute de noapte bună şi un tată care să facă la fel; care mă

iubea pe mine şi pe sora mea vitregă, Jenny, care-mi poves-

tea despre bogaţi şi despre săraci, care mi-a înrâurit soarta

şi m-a îndemnat să mă gândesc mereu la alţii. El a angajat

dascăli şi bone, care să aibă grijă de mine şi să mă educe, ca

să cresc şi să devin un bărbat cu valori înalte, care să fie de

folos în lume. Unul dintre cei norocoşi. Nu ca acei copii care

trebuiau să muncească pe ogoare, în fabrici şi prin hornuri.

Uneori mă întrebam totuşi dacă copiii aceia aveau prie-

teni? Dacă aveau, atunci, deşi ştiam prea bine că n-ar fi tre-

buit să le invidiez vieţile de vreme ce a mea era mult mai

ferită de griji, îi invidiam exact pentru asta: pentru prietenii

lor. Eu nu aveam niciun prieten, nu aveam nici fraţi sau su-

rori apropiaţi de vârsta mea şi, trebuie să recunosc, eram

timid în a-mi face prieteni. În plus mai exista