Recenzii și Cărți .PDF

Ciclul Hainish, este format dintr-o serie de şase romane şi nuvele SF, scrise de Ursula K. Le Guin pe parcursul a opt ani (1966–1974). Ordinea apariţiei volumelor nu corespunde cu cronologia naraţiunii din romanele şi nuvelele autoarei. Ordinea narativă a acestora ar începe cu romanul „Deposedaţii” (1974) şi ar continua, în ordine, cu „Lumii îi spuneau Pădure” (1972), „Lumea lui Rocannon” (1966), „Planeta exilului” (1966), „Mâna stângă a întunericului” (1969) şi s-ar încheia cu „Oraşul iluziilor” (1967). În MSBook romanele şi nuvelele din serie sunt numerotate în funcţie de data apariţiei.

FRAGMENT:

Când îi cerură, Semley se aşeză din nou în jilţul cu legături; iar când lumina străfulgera aurie la fereastră, ea ar fi plâns de fericire, dar leşină mai întâi.

― Ei bine, rosti Rocannon, ştim acum cel puţin ce este ea.

― Aş fi dorit să existe vreo cale de-a afla cine este, murmură custodele. Doreşte ceva din Muzeul nostru, nu? Parcă aşa spun trogii…

― Te rog, nu le mai spune trogi, interveni Rocannon; ca fider, etnolog al Fiinţelor cu Inteligenţă Dezvoltată, trebuia să se opună folosirii acestor termeni. Poate că nu sunt arătoşi, dar sunt Extratereştri cu Statut C… Mă întreb de ce Comisia i-a ales tocmai pe ei pentru dezvoltare înainte chiar de-a contacta toate speciile FID? Pun prinsoare că explorarea a fost efectuată de Centaurieni – dintotdeauna s-au dat în vânt după nocturni şi locuitori de grote. Dacă ar fi fost după mine, aş fi sprijinit Specia II.

― Troglodiţii par destul de fascinaţi de ea.

― Tu nu eşti?

Ketho privi din nou spre femeia zveltă, apoi se împurpură la faţă şi râse:

― Ba da, într-un fel… În optsprezece ani de când sunt pe Noua Georgie de Sud, n-am mai văzut o fiinţă, fie ea şi extraterestră, atât de frumoasă. De fapt, n-am văzut niciodată, niciunde o femeie atât de frumoasă. Seamănă cu o zeiţă. Roşeaţa atinsese acum creştetul cheliei sale, deoarece Ketho era un custode timid, prea puţin înclinat către hiperbolă. Însă Racannon încuviinţă din cap cu seriozitate, aprobându-l:

― Aş fi vrut să-i putem vorbi fără tr… Gdemiar ca translatori. Dar n-avem de ales.

Rocannon se îndreptă spre oaspete, iar când ea întoarse minunatul chip în direcţia lui, bărbatul făcu o plecăciune adâncă, atingând podeaua cu un genunchi, coborând capul şi închizând ochii. Gestul era denumit de el Curtoazia Interculturală Multiscop, şi-l executa cu destulă graţie. Când se ridică, străina cea frumoasă surâse şi vorbi.

― A spus „Bun găsit, Lord al Stelelor”, bolborosi în galactică stricată unul din scunzii ei însoţitori.

― Bun sosit, Lady Angyar, replică Rocannon. Cu ce putem noi, cei din Muzeu, să-ţi fim de folos?

Glasul ei unduia ca o adiere argintie peste mormăiturile trogloditului.

― A spus „Te rog, dă colierul care avuţie de mult strămoşii ei.”

― Ce colier? întrebă el şi, înţelegându-l, femeia indică exponatul din mijlocul vitrinei lângă care stăteau – un obiect magnific, un lanţ de aur galben masiv, dar cu o lucrătură extrem de delicată, ornat cu un safir mare de un albastru intens. Rocannon înălţă sprâncenele şi Ketho murmură în spatele lui:

― N-are gusturi rele. Este Colierul Fomalhaut – o bijuterie celebră.

Femeia le zâmbi şi vorbi iarăşi pe deasupra capetelor troglodiţilor.

― A spus „O, Lorzi ai Stelelor, Locuitor Tânăr şi Vârstnic, în Casa Comorilor avuţia asta ea avut. Mult, mult timp înapoi. Mulţumesc.”

― De unde-l avem noi, Ketho?

― Stai puţin, să mă uit în catalog. Îl am aici. Uite! L-au adus trogii… trolii ăştia, ce-or fi: Gdemiar. Se spune că au obsesia trocului; a trebuit să-i lăsăm să cumpere naveta cu care au venit aici, o PA-4. Colierul a reprezentat o parte a plăţii lor. Ei l-au făurit.

― Şi pot jura că nu mai pot realiza asemenea obiecte, de când au fost orientaţi spre Industrial.

― Aparent consideră însă că bijuteria este a ei, nu a lor sau a noastră. Trebuie să fie ceva important, Rocannon, altfel n-ar fi sacrificat timpul acesta pentru cererea ei. Diferenţa obiectivă între noi şi Fomalhaut trebuie să fie destul de mare!

― Câţiva ani, fără îndoială, încuviinţă liderul, familiarizat cu salturile stelare. Nu foarte departe. Oricum, nici Manualul, nici Ghidul nu-mi oferă date suficiente pentru a fundamenta o aproximare decentă, în mod vădit, speciile acestea n-au fost examinate corespunzător. Poate că piticii sunt pur şi simplu politicoşi. Sau, poate că soarta unui viitor război interspecii atârnă de safirul acesta blestemat. Poate că dorinţa femeii îi dirijează pe pitici, pentru că ei o consideră superioară. Or, în ciuda aparenţelor, s-ar putea ca ea să fie prizoniera lor, o momeală. Cum putem şti?… Poţi renunţa la obiectul acela, Ketho?

― Ah, da. Oficial, toate Exoticele sunt împrumutate, nu ne aparţin, pentru că, din când în când, mai apar asemenea solicitări. Rareori ne împotrivim. Pacea este principalul, până la venirea Războiului…

― Atunci, eu zic să i-l dăm.

Ketho surâse:

― Este un privilegiu, rosti el. Descuind vitrina, scoase lanţul masiv de aur; apoi, cu sfială, îl întinse lui Rocannon: Dă-i-l tu.

Rocannon ţinu atunci pentru întâia dată în palmă, preţ de o clipă, nestemata vineţie.

Nu se uită însă la ea; se întoarse către străina cea frumoasă, cu pumnul umplut de foc albastru şi de aur. Femeia nu ridică mâinile pentru a lua podoaba, ci plecă fruntea, iar el îi trecu colierul peste păr. Ardea ca o rază în jurul gâtului ei arămiu. Privirea femeii era atât de mândră, fericită şi recunoscătoare, încât Rocannon amuţi, iar micuţul custode murmură grăbit în propriul lui grai:

― Cu plăcere, cu mare plăcere…

Străina îşi înclină creştetul auriu spre el şi spre Rocannon. După aceea, răsucindu-se, încuviinţă către însoţitorii – sau paznicii? – ei şi, strângând mantia azurie şi uzată în jurul trupului, porni pe coridorul cel lung şi dispăru. Ketho şi Rocannon rămaseră privind după ea.

― Simt…, începu Rocannon.

― Cum? întrebă răguşit Ketho, după o pauză prelungă.

― Simt uneori că… ştii, câteodată, întâlnind fiinţele acestea de pe lumi despre care cunoaştem atât de puţine… parcă bâjbâi prin marginea unei legende sau a unui mit tragic pe care nu-l înţeleg.

― Da, îşi drese glasul custodele. Mă-ntreb cum o cheamă.

Recomandăm: Sarah Lark-În Țara Norului Alb .pdf