Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă top cele mai vîndute cărți online gratis Simon Sebag Montefiore- Ierusalim, biografia unui oraș carte .PDF

Să vezi Ierusalimul înseamnă să vezi istoria lumii; ba mai mult,

înseamnă să vezi istoria cerului şi a pământului.

Benjamin Disraeli, Tancred

Oraşul a fost distrus, reconstruit, distrus şi iar reconstruit.

Ierusalimul este o bătrână nimfomană care-şi sufocă iubiţii unul după

altul, apoi se descotoroseşte de ei cu un căscat, o văduvă neagră care îşi

devorează partenerii chiar în timp ce o penetrează.

Amos Oz, Poveste despre dragoste şi întuneric

Ţara lui Israel este centrul lumii; Ierusalimul este centrul Ţării;

Sfântul Templu este centrul Ierusalimului; Sfânta Sfintelor este centrul

Sfântului Templu; Chivotul Legii este centrul Sfintei Sfintelor, iar Piatra

de temelie pe care a fost creată lumea este înainte de Sfântul Chivot.

Midrash Tanhuma, Kedoshim 10

Sanctuarul pământului este Siria; sanctuarul Siriei este Palestina;

sanctuarul Palestinei este Ierusalimul; sanctuarul Ierusalimului este

Muntele; sanctuarul Muntelui este locul de cult; sanctuarul locului de

cult este Domul Stâncii.

Thaur ibn Yazid, Fadail

Ierusalimul este cel mai strălucit dintre oraşe. Şi totuşi, Ierusalimul

are câteva dezavantaje. Astfel, se spune că „Ierusalimul este o cupă de

aur plină cu scorpioni”.

Muqaddasi, Descrierea Siriei şi a Palestinei

— 4 —

Prefaţă

Istoria Ierusalimului este istoria lumii, dar mai este şi cronica unui

oraş provincial adesea sărac, pierdut printre colinele Iudeei. Astăzi mai

mult ca niciodată, Ierusalimul este considerat centrul lumii: oraşul se

află în miezul luptei dintre religiile avraamice, este sanctuarul unui

fundamentalism din ce în ce mai popular printre creştini, evrei şi

musulmani, câmpul de luptă strategic al încleştării dintre civilizaţii

rivale, linia frontului dintre ateism şi credinţă, centrul de atenţie al

fascinaţiei laice, obiectul unor delirante teorii ale conspiraţiei şi al

miturilor care circulă pe internet, scena scăldată în lumină pentru

camerele de filmat din întreaga lume într-o epocă a fluxului

informaţional neîntrerupt. Interesele religioase, politice şi mediatice se

alimentează unele pe altele şi fac ca Ierusalimul să fie analizat azi mai

profund ca niciodată.

Ierusalimul este Oraşul Sfânt, dar a fost dintotdeauna şi un adăpost

al superstiţiilor, şarlatanismului şi bigotismului; trofeul râvnit de

imperii, deşi lipsit de valoare strategică; teritoriul cosmopolit a

numeroase secte, fiecare fiind convinsă că oraşul îi aparţine doar ei;

oraşul cu o mulţime de nume – dar fiecare tradiţie este atât de sectară,

încât le exclude pe celelalte. Este un oraş de un aşa rafinament, încât în

literatura ebraică sacră se vorbeşte despre el la genul feminin – o femeie

senzuală, plină de viaţă, întotdeauna frumoasă, dar uneori desfrânată,

alteori o prinţesă rănită şi părăsită de iubiţii ei. Ierusalimul este casa

unui Dumnezeu unic, capitala a două popoare, templul a trei religii şi

singurul oraş care există în două locuri – în cer şi pe pământ: graţia sa

terestră extraordinară nu este nimic în comparaţie cu gloria sa celestă.

Însuşi faptul că Ierusalimul este terestru şi totodată celest arată că

oraşul poate exista oriunde: noi Ierusalime au fost întemeiate peste tot

în lume şi fiecare dintre ele are propria viziune asupra Ierusalimului.

Profeţi şi patriarhi, Avraam, David, Iisus şi Mahomed au păşit pe aceste

pietre. Religiile avraamice s-au născut acolo şi tot acolo se va sfârşi şi

lumea în Ziua Judecăţii. Ierusalimul, sacru pentru Popoarele Cărţii,

— 5 —

este oraşul Cărţii: în multe privinţe, Biblia este chiar cronica

Ierusalimului, iar cititorii, de la iudei şi primii creştini, trecând mai

departe la cuceritorii musulmani şi cruciaţi până la evangheliştii

americani de astăzi, i-au schimbat în repetate rânduri istoria pentru a

îndeplini profeţia biblică.

Când Biblia a fost tradusă în greacă, apoi în latină şi engleză, a

devenit cartea universală şi a făcut din Ierusalim oraşul universal.

Fiecare mare rege devenea un David, oamenii fiecărui popor se credeau

aleşi să fie „noii israeliţi” şi fiecare civilizaţie grandioasă se pretindea a fi

un nou Ierusalim, oraşul care nu aparţine nimănui şi există în

imaginaţia fiecăruia. Aceasta este tragedia oraşului, dar şi magia lui

deopotrivă: oricine visa la Ierusalim, orice vizitator din toate timpurile,

de la apostolii lui Iisus la soldaţii lui Saladin, de la pelerinii victorieni la

turiştii şi jurnaliştii de azi, soseşte aici cu propria viziune asupra

Ierusalimului autentic, pentru ca mai apoi să fie amarnic dezamăgit de

ceea ce găseşte, un oraş în continuă schimbare, care a prosperat şi a

decăzut, a fost distrus şi reconstruit în repetate rânduri. Dar pentru că

aşa este Ierusalimul, proprietatea tuturor, numai imaginea lor este cea

corectă; realitatea coruptă, artificială, trebuie să se schimbe; toţi au

dreptul să-şi impună propriul „Ierusalim” asupra Ierusalimului – ceea

ce adesea au şi făcut prin foc şi prin sabie.

Ibn Khaldun, un istoric din secolul al XIV-lea, care a consemnat

unele evenimente relatate în această carte şi chiar a participat la ele,

remarca faptul că istoria este „studiată cu asiduitate. Omul de pe stradă

vrea să o cunoască. Regi şi conducători se bat pentru ea”. Este valabil

mai ales în cazul Ierusalimului. E imposibil să scrii o istorie a acestui

oraş şi să nu recunoşti că Ierusalimul este o temă, un centru de rotaţie,

o axă a istoriei lumii. Într-o epocă în care, graţie puterii internetului,

mouse-ul şi sabia sunt arme din acelaşi arsenal fundamentalist,

căutarea faptelor istorice este şi mai importantă decât a fost pentru Ibn

Khaldun.

O istorie a Ierusalimului trebuie să fie un studiu al naturii sacrului.

Expresia „Oraşul Sfânt” este folosită mereu pentru a descrie veneraţia

pe care o suscită sanctuarele sale, dar ea semnifică şi faptul că

Ierusalimul a devenit principalul loc de pe pământ al comunicării dintre

— 6 —

Dumnezeu şi oameni.

Trebuie, de asemenea, să răspundem la această întrebare: dintre

toate locurile din lume, de ce Ierusalim? Locul se găsea departe de

rutele comerciale de pe coasta Mediteranei; era sărac în ape, pârjolit de

arşiţa verii, îngheţat de viscolul iernii, cu stânci măcinate de căldură şi

neprimitoare. Alegerea Ierusalimului ca oraş al Templului a fost în parte

o decizie personală, în parte consecinţa evoluţiei sale: sacralitatea lui a

devenit cu atât mai profundă cu cât el era deja sfânt de atâta timp.

Sacrul are nevoie nu doar de spiritualitate şi credinţă, ci şi de

legitimitate şi tradiţie. Un profet radical, animat de o viziune nouă,

trebuie să explice secolele care au precedat şi să-şi justifice propria

revelaţie într-o limbă şi o geografie a sacrului acceptate – profeţiile

revelaţiilor anterioare şi locurile deja venerate de mult timp. Nimic nu

face un loc mai sfânt decât concurenţa altei religii.

Această sacralitate displace multor vizitatori atei, care o văd ca pe o

superstiţie contagioasă într-un oraş suferind de o pandemie de bigotism

virtuos. Dar asta înseamnă să negi nevoia profundă de spiritualitate a

fiinţei umane, fără de care este imposibil să înţelegi Ierusalimul. Religiile

trebuie să explice bucuriile fragile şi anxietăţile eterne care mistifică şi

înspăimântă omenirea: avem nevoie să simţim că există o forţă

superioară. Respectăm moartea şi tânjim să-i găsim sensul. Ca punct

de întâlnire dintre Dumnezeu şi om, Ierusalimul este locul în care

aceste întrebări găsesc răspuns odată cu venirea Apocalipsei – la

Sfârşitul Veacului, când va izbucni războiul, o luptă între Christ şi

Antihrist, când Kaaba va veni de la Mecca la Ierusalim, când se va ţine

Judecata, vor învia morţii şi va veni Messia cu împărăţia Cerurilor, Noul

Ierusalim. Toate cele trei religii avraamice cred în venirea Apocalipsei,

dar detaliile variază de la o credinţă şi de la o sectă la alta. Poate că

pentru laici nu sunt decât nişte aiureli învechite, însă aceste idei sunt,

dimpotrivă, de mare actualitate. În această epocă a fundamentalismului

iudaic, creştin şi musulman, Apocalipsa este o forţă dinamică în febrila

activitate politică a lumii.

Moartea este însoţitoarea noastră constantă: mult timp, pelerinii

veneau la Ierusalim ca să moară şi să fie îngropaţi aproape de Muntele

Templului pentru a renaşte în timpul Apocalipsei; şi acum continuă să

— 7 —

vină. Oraşul este înconjurat de cimitire şi se odihneşte pe ele; sunt

venerate fragmentele scorojite ale unor sfinţi antici – mâna dreaptă,

înnegrită şi uscată, a Mariei Magdalena este încă expusă în camera

părintelui superior grec ortodox din Biserica Sfântului Mormânt.

Numeroase sanctuare, dar chiar şi case particulare sunt construite în

jurul mormintelor. Atmosfera tenebroasă a acestui oraş al morţilor se

explică nu doar printr-un fel de necrofilie, ci şi prin necromanţie: morţii

de aici sunt aproape vii, parcă aşteptând învierea. Luptele neîncetate

pentru Ierusalim – masacrele, haosul, războaiele, terorismul, asediile şi

catastrofele – au transformat acest loc în câmp de bătălie, „abatorul

religiilor” după Aldous Huxley, „osuarul” după Flaubert. Melville vedea

oraşul ca pe un „craniu” asediat de „armate ale morţilor”, iar Edward

Said îşi amintea că tatălui său nu-i plăcea Ierusalimul pentru că „îi

amintea de moarte”.

Evoluţia acestui sanctuar celest şi terestru nu s-a datorat

întotdeauna providenţei. Religiile se nasc dintr-o scânteie revelată unui

profet charismatic – Moise, Iisus, Mahomed. Imperiile sunt întemeiate,

oraşele – cucerite, prin forţa şi şansa unui războinic. Deciziile unora,

începând cu regele David, au făcut din Ierusalim ceea ce este el astăzi.

Probabilitatea ca mica citadelă a lui David, capitala unui regat

neînsemnat, să devină centrul lumii era extrem de redusă. Ironia sorţii

a făcut ca tocmai distrugerea Ierusalimului de către Nabucodonosor să

ducă la crearea tiparului sacralităţii lui viitoare, deoarece acea

catastrofă i-a determinat pe evrei să consemneze şi să proclame gloria

Sionului. De obicei, astfel de cataclisme au dus la dispariţia unor

popoare întregi. Însă extraordinara capacitate de supravieţuire a

evreilor, devotamentul lor încăpăţânat faţă de Dumnezeul lor şi, mai

ales, faptul că au aşternut în scris propria versiune a istoriei lor în

Biblie au stat la baza faimei şi sacralităţii acestui oraş. Biblia s-a

substituit statului evreu şi Templului şi a devenit, cum spunea Heinrich

Heine, „patria ambulantă a evreilor, Ierusalimul ambulant”. Niciun alt

oraş nu are propria sa carte şi nicio altă carte nu a ghidat în aşa

măsură destinul unui oraş.