Recenzii și Cărți .PDF

Dedic această carte soţiei mele, Taya, şi copiilor mei

pentru că mi-au fost mereu alături. Vă mulţumesc

că aţi rămas aici când m-am întors acasă.

De asemenea, aş dori să o dedic memoriei fraţilor

mei din trupele SEAL, Marc şi Ryan, pentru că şi-au slujit

cu vitejie ţara şi mi-au fost prieteni adevăraţi.

Moartea lor m-a marcat pentru tot restul vieţii.

Nota autorului

Evenimentele povestite în această carte sunt adevărate şi sunt relatate din memoria mea, cât mai fidel. Departamentul Apărării, inclusiv personalul de rang înalt din Marina Militară Americană, a verificat acurateţea textului, editând materialul senzitiv vizavi de atitudinile, simţămintele sau circumstanţele celorlalte personaje. Chiar dacă şi-au dat aprobarea pentru publicarea cărţii, asta nu înseamnă că au fost încântaţi de tot ce au citit aici. Însă aceasta este povestea mea, nu a lor. Am reconstruit dialogurile din memorie, ceea ce înseamnă că nu este vorba de o istorisire ad litteram a realităţii. Dar esenţa celor relatate rămâne adevărată. În redactarea acestei cărţi nu au fost folosite informaţii clasificate. Atât Biroul de Evaluare a Securităţii din cadrul Pentagonului, cât şi Marina Militară mi-au cerut să efectuez anumite modificări din motive de securitate. Toate acele solicitări au fost respectate. Mulţi dintre oamenii alături de care am luptat sunt încă membri activi în trupele SEAL. Alţii lucrează în perse funcţii pentru stat, apărând naţiunea. Toţi pot fi consideraţi duşmani de către inamicii ţării noastre, la fel ca mine. Din acest motiv, nu le-am deconspirat identităţile în această carte. Ei se ştiu cine sunt şi sper că ştiu cât de recunoscător le sunt. C.K.

PROLOG

CU RĂUL ÎN CĂTARE SFÂRŞITUL LUNII MARTIE 2003.

ÎN REGIUNEA NASIRIYA, IRAK M-am uitat prin luneta puştii, scrutând cu privirea drumul din orăşelul irakian. La vreo cincizeci de metri mai încolo, o femeie deschise uşa unei căsuţe şi ieşi afară cu copilul ei. Nu mai era nimeni pe stradă. Localnicii se adăpostiseră înăuntru, speriaţi în marea lor parte. Câteva persoane mai curioase trăgeau cu ochiul de după perdele, aşteptând. Puteau auzi deja duduitul unităţii americane de luptă. Puşcaşii marini năpădiră drumul, mărşăluind spre nord, ca să elibereze ţara de sub jugul lui Saddam Hussein. Treaba mea era să-i apăr. Plutonul meu cucerise clădirea puţin mai devreme în acea zi, ocupându-şi poziţiile pentru a oferi „acoperire” –, astfel încât să împiedice inamicul de a prinde în ambuscadă puşcaşii marini care înaintau pe acolo. Nu părea o sarcină prea dificilă – în orice caz, eu, unul, mă bucuram că luptam de partea puşcaşilor. Văzusem cu ochii mei puterea armelor lor şi nu mi-ar fi convenit deloc să lupt împotriva lor. Armata irakiană nu avusese, practic, nicio şansă. De fapt, se părea că abandonase deja zona respectivă. Războiul începuse cu vreo două săptămâni în urmă. Plutonul meu, „Charlie” (rebotezat mai apoi „Cadillac”), din Echipa a 3-a SEAL, a contribuit la prima lui fază în dimineaţa zilei de 20 martie. Am debarcat în peninsula al-Faw şi am securizat terminalul petrolier de acolo pentru ca Saddam să nu-i poată da foc aşa cum procedase în Primul Război din Golf. În acea perioadă fuseserăm însărcinaţi cu asistarea puşcaşilor marini în înaintarea lor către Bagdad. Eu eram membru SEAL, trupa de comando a Marinei Militare, antrenată pentru operaţiuni speciale. SEAL este un acronim pentru „Sea, Air, Land” {1} , o descriere destul de adecvată a gamei vaste de operaţiuni pe care le desfăşurăm. În cazul de faţă, ne aflam mult în interiorul uscatului, mult mai departe de zonele în care acţionează în mod normal trupele SEAL, deşi, pe măsură ce războiul împotriva terorismului avea să continue, acest lucru urma să devină ceva comun. Îmi petrecusem aproape trei ani antrenându-mă şi învăţând cum să devin războinic; eram pregătit pentru această luptă sau măcar cât poate fi cineva de pregătit pentru aşa ceva. Puşca pe care o ţineam era un model Win Mag de calibru .300, o puşcă prevăzută cu o lunetă de mare precizie, cu buton zimţat de reglaj, ce-i aparţinea plutonierului. El acoperise până atunci strada şi voia să facă o pauză. Faptul că mă alesese pe mine era un semn de mare încredere din partea lui. Eu eram încă nou, un novice sau răcan în Trupă. Conform standardelor SEAL, nu fusesem încă pus la încercare. În plus, nici nu făcusem antrenament de lunetist SEAL. Îmi doream cu disperare să fiu lunetist, însă mai aveam mult de aşteptat. Plutonierul alesese să mă testeze dându-mi puşca în acea dimineaţă.

Recomandăm: Calea bărbatului superior de Deida D. carte .PDF