Recenzii și Cărți .PDF

Despre ce e cartea?

Cu o pricepere încântătoare în depănarea poveștii, scriitoarea Simona Radu ne propune prin acest roman istoric o călătorie epică până în timpul marelui rege Burebista, cel ce avea să unească neamurile geto-dacice într-un stat de câteva ori mai mare decât România de astăzi.

Fragment

Zalmorax primise solie din partea marelui skistai Deceneu de la Sarmisegetusa. Cei trei preoţi trimişi asteptau acum in curtea templului, cuminte aşezaţi pe o bancă de piatră, iar timpul trecea pe lângă ei fără să-i atingă. Priveau pierduţi crestele albăstrii ale muntelui, dincolo de zidul de piatră pe care corcoduşii sălbatici, înfloriţi de-a valma, fără ruşine, iscau vârtejuri albe printre brazii întunecaţi. Curând se va lăsa seara, cugetă marele preot Zalmorax, privind îngândurat prin uşa larg deschisă a colibei. Şi parcă soarele apunea altfel de data asta. Parcă spoise cu sânge crestele cele mai îndrăzneţe ale muntelui. Stătea la masa din stejar negeluit, cu palmele lipite de tăblia groasă şi aspră. În faţa lui se afla pergamentul scris cu litere eline de însuşi Deceneu. Îi cunoştea slova hotărâtă, dar asta nu-i aducea nicio luminare pentru ceea ce trebuia să urmeze. Îl cunoştea pe Deceneu încă din tinereţe, îşi făcuseră amândoi ucenicia pe lângă templele din Helis, dar Deceneu mersese mai departe, pe când el se întorsese ca skistai acasă, cum era datul pământului şi cum trebuia să facă fiul cel mare al regelui, care de la naştere era hărăzit zeilor. Iar acum, Deceneu îi trimitea solie… Mâinile preotului se mişcară în sfârşit ca nişte aripi obosite şi parcă mângâiară foaia care foşni uscat la atingere. „Frate întru zeii cei veşnici – îi scria Deceneu şi cuvintele dace se desluşeau cu greu în slovă străină – a venit vremea să-i strângem pe toţi ai noştri precum un mănunchi de spice într-un singur pumn. Un mare bărbat al neamului nostru, de care ştiu prea bine că ai auzit deja, s-a prins la această trudă. În mâna lui s-au strîns până acum spicele de la apus…” Zalmorax nu mai citi. Ochii lui albaştri ca două lacrimi de cer se ridicară spre înalturi. Ar fi vrut să desluşească acolo un semn al zeilor, ori poate norii negri care se vesteau curând asupra Comidavei. Deceneu îl vestea că Burebista se întorcea dinspre soare-apune, poftind la neamurile de la răsărit. Zelmutas, pe care toate triburile sacilor îl recunoşteau de rege şi stăpân, avea răgaz de două luni pline să se hotărască dacă vine de bunăvoie la puterea sargeţilor, sau vor glăsui armele. Preotul oftă, negăsind izbăvirea în peticul de cer din cadrul uşii. Aceasta să fie noima urletelor lupilor din iarnă?… Bătrânii uitaţi de timp spuneau că s-ar fi arătat chiar miracolul pe crestele Kogaiononului – lupul cel alb urlând singur la lună în cleştarul stăpânit de omăt. Bine nu putea fi, îşi spuse Zalmorax. Lumea se va aşeza în rosturi noi, cum spuneau bătrânii, dar frate va călca peste frate. Ce să-i spună lui Zelmutas când îl va chema la sfat?… Să-şi dea puterea de bunăvoie în mâna sargetului Burebista? Puterea dobândită pe merit şi cu greu de strămoşii lor din stirpea luminatului Dromichete?…Aceştia nu se vor răsuci în mormânt?… Sau să-l îndemne să ridice vajnicii bărbaţi ai comidavenșilor şi să-şi apere pământurile?… Avea războinici unul şi unul, toţi munteni aspri la vorbă şi cu braţ de stâncă, ce stătuseră adesea stavilă bună în faţa celţilor şi a altor venetici, dar…niciodată în faţa celor de-un sânge cu ei. De ce ridica Burebista prăpădul asupra pământurilor locuite de daci?…Deceneu vorbea de unire şi de puterea celor mulţi. Amintea de albinele care, în roi, pun pe fugă până şi ursul. Dar acei regi ai biessilor, ai saldensilor, ai predavensilor sau ai agatârşilor, neamurile potulaţilor şi ciagişilor, toţi sânge din sânge de daci, ce simţiseră când sargetul Burebista se ridicase peste ei? Ce spuseseră regii din ginţi străvechi când primiseră solii aşa cum primise el acum?…Deceneu vorbea în numele zeilor. Dar în spatele lui Deceneu stăteau armele lui Burebista. Zalmorax se ridică atunci încet, mult îmbătrânit dintr-o dată.