Recenzii și Cărți .PDF

Mîine, un străin va spune cu vorbe meşteşugite exact ceea ce noi am gîndit şi am simţit tot timpul.

Ralph Waldo Emerson, „Seif Reliance”

în scrisorile primite de la cititori, reacţia lor cea mai frecventă la Drumul către tine însuţi a fost aceea

de recunoştinţă pentru curajul meu — nu de a spune ceva nou, ci de a fi scris despre acel gen de

lucruri pe care ei le-au gîndit şi le-au simţit tot timpul, dar s-au temut să vorbească despre ele.

Nu sînt prea lămurit în ceea ce priveşte chestiunea „curajului”. O anume „inconştienţă congenitală” ar

putea fi un termen mult mai potrivit. O pacientă de-a mea, în primele zile după apariţia cărţii, s-a

întîmplat să se afle la o petrecere, unde a auzit o conversaţie între mama mea şi o femeie mai în vîrstă.

Referindu-se la carte, cealaltă femeie a spus: „Fără îndoială că trebuie să fii foarte mîndră de fiul tău,

Scotty.” La care mama a răspuns cumva caustic: „Mîndră? Nu, nu chiar. N-are nimic de-a face cu

mine. Este mintea lui, înţelegi? Este un dar.” Cred că mama greşea spunînd că ea n-are nimic de-a face

cu aceasta. Dar cred că avea dreptate în ce priveşte faptul că scrierea Drumului… a fost rezultatul unui

dar — la mai multe niveluri.

Parte din acest dar provine dintr-o perioadă mai îndepărtată. Lily, soţia mea, şi cu mine ne

împrieteniserăm cu un tî-năr, Tom, care frecventase în adolescenţă aceeaşi tabără de vară ca şi mine. în

timpul acelor veri, mă jucasem cu fraţii lui mai mari, aşa că mama lui mă cunoscuse pe cînd eram

copil, într-o noapte, cu cîţiva ani înainte ca Drumul… să fi fost

publicată, Tom a venit să ia cina cu noi. La acea vreme, locuia cu mama lui şi cu o seară înainte îi

spusese: „Mamă, mîine seară mă duc să iau cina cu Scott Peck, îţi aminteşti de el?”

„O, da”, a răspuns ea. „Era un băieţaş care aducea mereu în discuţie lucruri despre care oamenii n-ar

trebui să vorbească.”

Aşa că, vedeţi, o parte din darul meu provine dintr-o perioadă mai îndepărtată. Şi veţi putea de

asemenea înţelege că eram cumva un „străin” faţă de cultura dominantă din vremea tinereţii mele.

Deoarece eram un autor necunoscut, Drumul… a fost publicată fără zarvă. Succesul comercial uluitor a

fost un fenomen gradual. N-a apărut pe listele naţionale de best-seller-uri decît la cinci ani după

publicarea ediţiei din 1978 — fapt pentru care sînt foarte recunoscător. Dacă ar fi devenit un succes

peste noapte, mă îndoiesc că aş fi fost suficient de matur ca să mă pot descurca cu faima venită pe

neaşteptate. în orice caz, a fost un succes „leneş” şi ceea ce în comerţ se numeşte „din gură-n gură”.

încet la început, ideile ei s-au răspîndit din gu-ră-n gură pe mai multe căi. Una dintre ele a fost

organizaţia Alcoolicii Anonimi (AA). într-adevăr, prima scrisoare pe care am primit-o începea astfel:

„Dragă doctore Peck, probabil că sînteţi alcoolic!” Celui ce o scrisese îi era dificil să-şi imagineze că

putusem să scriu o astfel de carte fără să fi fost un vechi membru al AA, înjosit cîndva de alcoolism.

Dacă Drumul… ar fi fost publicată cu 20 de ani mai înainte, mă îndoiesc că ar fi avut cel mai mic

succes. Organizaţia Alcoolicii Anonimi nu s-a dezvoltat pînă pe la mijlocul anilor ’50 (nu pentru că

majoritatea cititorilor erau alcoolici). Chiar mai important, acelaşi lucru era adevărat şi în ce priveşte

practica psihoterapiei. Ca rezultat, în 1978, cînd a fost publicată Drumul…, exista un mare număr de

bărbaţi şi femei, sofisticaţi din punct de vedere psihologic şi spiritual, care începuseră să se gîndească

profund la „tot felul de lucruri despre care oamenii n-ar trebui să vorbească” şi care aproape aşteptau

ca cineva să spună aceste lucruri cu voce tare.

Aşa a crescut popularitatea Drumului…, ca un bulgăre de zăpadă. Spre sfîrşitul turneului meu de

conferinţe, i-am spus publicului: „Nu sînteţi reprezentativi pentru o secţiune medie a Americii.

Recomandăm: Brianna Wiest- The mountain is you .PDF