Recenzii și Cărți .PDF

SINTEZA GENETICA COMPORTAMENTULUI UMAN curs universitar psihologic .PDF

Disciplinele: Bazele genetice ale comportamentului uman (anul I zi si FR)

Psihoecologia comportamentului – factor de fiabilitate umana (ID, Masterat)

Obiective: Reconsiderarea unora dintre paradigmele şi conceptele darwiniste, neodarwiniste, pavloviste, lorenziste şi behavioriste din domeniul etologiei, în scopul deprinderii cursanţilor cu gândirea liberă de prejudecăţi; formarea unei concepţii ştiinţifice moderne privind mecanismele ce stau la baza comportamentului uman şi deosebirea fundamentală dintre acesta şi comportamentul animal; asigurarea unei baze ştiinţifice solide şi moderne în abordarea disciplinelor cu caracter aplicativ din domeniul psiho-pedagogic şi social.

Prolegomena

Etologia (gr. ethos = morav, obicei, atitudine) este o ramură a ştiinţelor psiho-sociale care studiază comportamentul animal (deosbit profund de cel uman) şi uman (iniţial, etologia avea ca obiect exclusiv comportamentul animal). Includerea în obiectul aceleaşi ramuri ştiinţifice – etologia – a comportamentelor fiinţelor din cele două domenii atât de diferite, cel animal şi cel uman, o considerăm total nepotrivită, păgubitoare chiar, dacă judecăm lucrurile din perspectiva devenirii lumii materiale şi spirituale. Comportamentele animal şi uman –în esnţa lor- nu sunt decât mijloace (modalităţi) de adaptare secvenţială la un mediu mereu variabil. Dacă, începând cu Konrad Lorenz (ca să ne referim la cel mai fervent susţinător al ideii), caracterul ereditar al comportamentelor urmărea înocularea ideii de continuitate (şi nu numai!) între lumea animală şi cea umană, în baza celor mai recente cercetări ştiinţifice, ne simţim, moralmente, obligaţi să respingem cu vehemenţă o astfel de opinie. Lumea umană nu este „un altfel” de lume animală (prea ne domină definiţia dată omului de către stagirit!), ci „un altceva” decât aceasta! Or, tocmai acesta este motivul esenţial pentru care am denumit disciplina de care ne ocupăm – Etologie comparată (sintagmă, de asemenea, mai puţin potrivită!): să evidenţiem deosebirile fundamentale dintre comportamentul animal şi comportamentul uman; la rigoare, ar fi trebuit să vorbim despre două discipline: Etologia animală (bio-psihologică) şi Etologia umană (bio-psiho-socio-culturală). Ar putea fi adusă obiecţia -desigur, pertinentă- că procesele şi fenomenele de ordin superior (specifice lumii umane) pot fi mai bine şi mai uşor înţelese dacă se porneşte de la cunoaşterea proceselor şi fenomenelor de acelaşi gen, dar mai simple, aflate mai jos pe scara devenirii (specifice lumii animale). Nimeni nu poate contesta avantajul unui asemenea demers, cu condiţia să se demonstreze că devenirea lumii vii urmează un drum rectiliniu, o magistrală caracterizată de continuitate. Ne-o dovedeşte Levi-Strauss, printre alţii: pentru a înţelege societatea umană actuală, el coboară la societatea totemică, arhaică. Da, dar el a înţeles corect că societatea totemică era tot o societate umană, şi nu de alt gen; acesta este motivul pentru care Levi-Strauss nu a coborât la legităţile specifice animalelor-zise “sociale” (albine, termite etc. care 3 nu au nimic comun cu « socialul » uman). Meritul lui constă tocmai în aceea că a înţeles cât de gravă poate fi greşala extrapolării legităţilor dintr-o lume în alta. Comportamentul (potrivit Dicţionarului de Psihologie Larousse 2000) reprezintă “conduita unui subiect luat în considerare într-un anumit mediu şi într-o unitate de timp dată.” (subl.n.C.S). Chiar şi din această definiţie putem înţelege că este exclusă determinarea genetica a comportamentelor (animale sau umane). Într-o altă exprimare, comportamentul reprezintă « ansamblul manifestărilor obiective ale animalelor şi oamenilor prin care se exteriorizează (parţial, adăugăm noi – C.S) viaţa psihică » (şi raţională, în cazul omului, n.n.C.S). Mai succcint , şi mai corect (ceea ce nu contrazice esenţa definiţiei de mai sus, ci o explicitează), comportamentele trebuie considerate ca « modalităţi (mijloace) adaptative, atât în cazul lumii animale, în cadrul căreia operează motivaţii de ordin bio-psihologic, cât şi în cazul lumii raţionale (umane), în cadrul căreia operează motivaţii de ordin bio-psiho-socio-cultural. Etimologic, termenul « adaptare » înseamnă « pentru, la, către etc. » (ad) şi « potrivit, adecvat, corespunzător etc. » (apt) (apt pentru). Având ca finalitate adaptarea la mediu, mediu care este mereu altul, sau altfel, se deduce că programul gentic (ereditatea), inflexibil şi imuabil, nu poate decide asupra modului de realizare a comportamentelor inpiduale ! Dacă ar fi să admitem “ad literam” aceste definiţii (care conferă caracter ereditar comportamentelor), atunci s-ar impune ca psihoterapia, ca să nu ne referim la zone mai profunde ale psihologiei, să fie considerată o impostură. Aceasta întrucât conţinutul intrapsihic în întregul său, Eu-l interior, nu se manifestă niciodată obiectiv şi în întregime în exterior sub formă de comportamente -Eu-l exterior sau persona. Întotdeauna, cel din urmă îndeplineşte rolul de mască (persona) ce ascunde, sublimează sau inversează chiar – în consecinţa procesului de învăţare – măcar o bună parte din conţinutul real al celui dintâi. Unui asemenea rol nu trebuie să i se atribuie în mod necesar un caracter negativ, reprobabil, ci, dimpotrivă, unul, de regulă, pozitiv, capabil să facă posibilă convieţuirea în cuplu, grup şi societate.Dacă avem « obligaţia », din acest unghi de privire, să gândim tot ceea ce spunem, aceasta nu înseamnă că e oportun să spunem întotdeauna şi oriunde tot ceea ce gândim ! Pentru că nu trebuie să neglijăm un adevăr de multă vreme cunoscut : „suntem stăpânii vorbelor pe care nu le-am spus şi sclavii vorbelor deja rostite ! „

Recomandăm: descarcă eBook online gratis- În timp ce Parisul dormea – Ruth Druart