Recenzii și Cărți .PDF

George Topârceanu Minunile sfîntului Sisoie descarcă și citește cele mai bune cărți încărcate la maxim cu umor, online gratis carte .PDF

George Topârceanu, cunoscutul poet, a început un roman – cel despre care vreau să spun câteva cuvinte aici – pe care n-a mai apucat să-l termine. O boală grea, cu multă suferinţă, i-a curmat pentru totdeauna încercarea. Romanul începe cu descrierea locului unde se desfăşoară, pentru început, acţiunea: Raiul, un loc unde

„pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ş-a tămâie, de-ţi venea ameţeală; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi.”

Raiul, un loc nu se întâmplă nimic:

„Acolo, în grădina cea sfântă a raiului nu se pomeneşte boală ori durere, căci acolo nu se cunoaşte moarte. Traiul celor preafericiţi curge pururea lin, sub albăstrimea cerului fără prihană, un cer fără nouri, din care nu fulgeră niciodată.”

Se vede treaba că dacă pe Pământ scrie „ Aici sunt banii dumneavoastră” – cu rezultate concrete greu de observat cu ochiul liber, în Rai o lozincă ceva de genul: „Aici sunt rugăciunile dumneavoastră” îşi dovedeşte eficienţa, pentru că:

„Pe catifeaua verde a covoarelor de iarbă tunsă şi pe cărările presărate cu nisip de aur nu sunt hopuri şi muşuroaie de care să te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă.”

Scriitorul continuă descrierea locului mult visat de credincioşi:

„Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sunt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blândeţe, toate sunt dulci la gust şi netede la pipăit.”

Într-un asemenea loc ( vă daţi seama, fără „gropi neastupate, în care ar putea să dea binecredincioşii, din nebăgare de seamă”!), oamenii trecuţi la cele veşnice se plimbă fără grijă.

„Uşuraţi cu totul de cele pământeşti, cei din fruntea convoiului călcau lin şi spăşit, de părea că poartă fiecare o tavă cu colivă pe creştet. Mergeau cu privirile-n ceaţă şi păşeau domol, ca o cir­eadă de momâi albe care-au înviat la soare.”

Topârceanu, cu imaginaţia sa debordantă, scrie:

„Gheara vremii nu mai avea putere să zgârie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheaţă a veşniciei trecuse prea de mult timp.”

Se pare că şi în Rai sunt unii care se adaptează mai uşor, alţii mai greu, în special cei de curând ajunşi în locul veşniciei.

„Alţii, în urma acestora, mai de curând veniţi de pe pământ, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate şi cu genunchii înţepeniţi de mătănii, se îmbulzeau călcând de sus, ca-n străchini, gata să se poticnească la fiecare pas.”

Tocmai trecu un astfel de grup de neiniţiaţi pe lângă Sfântul Sisoe:

„ Şi cum treceau de-a valma pe lângă Sisoe, cu ochii-n jos de-atâta smerenie şi umilinţă, se cunoştea cât de colo că n-a fost cine ştie ce de capul lor, pe pământ.”

Personajul principal în romanul neterminat al lui Toparceanu, are o problemă: nu i se dă ocazia să-şi manifeste aptitudinile de conducător şi pentru asta e nemulţumit.

„Sisoe nu visa altceva decât să capete şi el o ceată cât mai mică de binecredincioşi, pe care să-i călăuzească, să-i înveţe şi să-i şmotrească de dimineaţa până seara, cum vedea el că fac sfinţii cei mari cu preafericiţii de sub oblăduirea lor.”

Nu i se putea îndeplini o astfel de dorinţă, fiind

„cam lipsit de învăţătură şi nu cu totul dezlegat de cele pământeşti”

În afară de asta,

„după canoanele raiului, numai sfinţii cei cunoscuţi şi slăviţi de toată suflarea creştinească de pe pământ au dreptul să primească sub ascultare o ceată de binecredincioşi.”

Lucrurile fiind clare, regulile stricte, celor ca bietul sfânt

„nu li se poate da nici un suflet de creştin pe mână. Şi nu le rămâne alta de făcut, cât ţi-i veşnicia de lungă, decât să se plimbe cu mâinile la spate de colo până colo prin sfântul rai, fără treabă, înălţând pe neaşteptate, de după câte un tufiş, o cântare nouă de laudă, cu meşteşugite întorsături din gâtlej.”

Întămplarea a făcut să citesc de curând un roman excepţional al lui José Saramago, „Cain”. Şi acolo se vorbeşte despre mărul biblic. Scriitorul portughez spune:

“…e strigătoare la cer neatenţia Domnului care, dacă într-adevăr n-ar fi vrut să se mănânce din fruct, putea să nu mai planteze pomul, sau să-l fi pus altundeva, sau să-l fi împrejmuit cu sârmă ghimpată.”

La Topârceanu, mărul este împrejmuit cu sârmă ghimpată!

„Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prăpădit de bătrâneţe. Un gard de sârmă cu ghimpi îl închidea de jur îm­prejur, ca să nu mai poată nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscată de sub el, ce se vedea tăvălită straşnic în câteva locuri…Acesta era mărul lui Adam, rămas aici de la începutul lumii.”

Vremurile de glorie ale mărului au trecut… „O fi fost el pe vremuri mai arătos, poate. Acum era un biet copac strâmb şi desfrunzit, ca vai de el. Dormea toată ziua. Când îl mişca o adiere de vânt, începea să geamă din încheieturi şi să schiaune cu glas aşa de pierit, că parcă se milogea de iertare. Alteori, fără pic de vânt, se trezea foşnind într-aiurea ca de pe altă lume, din cele două-trei smocuri de frunze câte-i mai rămăseseră pe poale; şi parcă râdea singur atunci, aducându-şi aminte de cele văzute, odată, sub crengile lui îngăduitoare…”

Nici binecunoscutul şarpe, locatarul permanent al pomului, nu mai e ce-a fost…

„De demult tare trebuie să fi rămas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ţine scoarţa pomului să nu-i lunece la vale.”

Sigur că dacă Adam şi Eva ar fi fost supravegheaţi de intransigentul Sisoe, întâmplarea cu mărul n-ar fi avut loc…Dar n-a fost să fie…

„Când ai binecredincioşi pe samă, va să fii cu ochii în patru, nu să-i laşi de capul lor. Că ce ştiu ei, săracii? Dacă nu le ai grija, îndată culeg de pe jos şi bagă-n gură tot ce le cade la-ndemână…Iaca, lui de pildă, nu i s-ar fi putut întâmpla una ca asta. Să fi avut el câţiva în grijă, i-ar fi ţinut din scurt, nu aşa. Nici să s-aplece cât de cât, ca să se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lăsat. Le-ar fi făcut el însuşi, la nevoie, slujba aceasta.”

Raiul lui Topârceanu e locul unde se stă degeaba. Sisoe are doi colegi sfinţi de acelaşi rang: pe Habacuc şi pe Pafnutie. Cei trei stau de vorbă şi constată

„că-n vre­mea din urmă fiecare norod şi-a făcut obicei de-şi rânduieşte la călindar câte-o sărbătoare nou-nouţă, care n-a mai fost de când lumea.”

Mi se pare mie, sau în Parlamentul României au mai fost propuse câteva sărbători în ultimul timp?…Autorul „Baladelor vesele şi triste” ne-a cunoscut bine…Suntem aceeaşi ţară veselă şi tristă…

Mai departe, autorul ne dovedeşte că şi în proză, la fel ca în poezii, este extraordinar de talentat. Păcat că opera lui trece neobservată prin anii de şcoală! Scos din dulcea somnolenţă a Raiului şi

„Tulburat adânc de cele auzite, Sisoe rămase câtăva vreme cu ochii aţintiţi la chelia din creştetul sfântului Pafnutie. O rază piezişă aprindea în luciul acelei sfinte chelii un soare mic, cât o picătură de argint viu, dar Sisoe nu-l vedea.”

Neputând să înainteze pe scara ierarhică a sfinţilor, pentru că în viaţa sa pământeană n-a făcut prea multe fapte plăcute Domnului, este trimis înapoi pe Pământ. Revenirea la cele omeneşti se produce anevoios.

„Fiind însă abia pogorât din cer, Sisoe nu-şi luase încă trup şi înfăţişare potrivită cu lumea celor de jos. Făptura lui cerească, făcută dintr-o plămadă străvezie ca lumina şi ca vântul, nu se îngroşase încă destul în atingerea cu ţărâna; şi astfel sfinţia-sa putea să meargă acum în picioare prin lumina zilei, fără ca ochii celor de pe pământ să-l poată zări.”

Sfântul Sisoe, încă prea străveziu pentru a putea fi văzut, lăsa, pe unde trecea, nişte mirosuri pe care un câine le putea “detecta” destul de uşor:

„unul dintre dulăii tolăniţi pe lângă acea stână, întorcând din întâmplare botul spre partea de unde venea Sisoe şi primind pe adierea văzduhului o putoare necunoscută, se ridică deodată-n picioare şi rămase cu nările aţintite într-acolo…”

Un câine latră la nemaivăzuta arătare. Sfântul trimis înapoi pe Pământ uită din ce loc a venit şi gândeşte necuviincios:

„”Şi doar acu mă vede-ntâia oară în viaţă… cotârla dracului!” cugetă el, amărât şi scârbit din cale-afară.”

Nicăieri n-are omul linişte. Si nici sfântul din romanul lui Topârceanu…

„Se vede că nicăieri pe lumea asta nu poate fi linişte, îşi zicea el, nici în cer, nici pe pământ. Sus, cântă şi zbiară binecredincioşii până te năucesc de cap; jos, te latră câinii, de-ţi vine să fugi încotro vezi cu ochii. Şi nu se ştie bine care din aceste două urgii este mai cumplită…”

Sisoe pleacă din Rai, unde se simţea „marginalizat” – cum se spune azi. Coborât pe Pământ, nici aici nu-şi găseşte locul..

„Cu câinii roată-n jurul său, Sisoe străbătu apoi încet poiana-n curmeziş spre pădure. I se părea că toţi munţii dimprejur latră la el. Şi nu-i venea a crede că se va mai putea mântui vreodată de această osândă a lui Dumnezeu.”

Din nefericire, romanul scris de Topârceanu a rămas neterminat. „Minunile Sfântului Sisoe”, alături de intreaga creaţie literară a scriitorului, ne întăresc convingerea că Demostene Botez spus un lucru adevărat când a afirmat că

„dacă la vreo şezătoare literară apărea pe secenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere…”

Aşadar, aplaudati-l pe Topârceanu. E admirabil, fără discuţie!

Recomandăm: J. D. SALINGER- De veghe în lanul de secară .PDF