Recenzii și Cărți .PDF

Povestea unui orfan de Pam Jenoff descarcă cele mai bune cărți online gratis, carte .PDF La doar 16 ani, Noa a fost alungată de acasă după ce a rămas însărcinată cu un soldat nazist, după care a fost obligată să renunțe la propriul copil. Locuiește într-o mică gară și face curățenie ca să-și poată câștiga existența.

Într-o zi, ea descoperă un vagon de marfă în care erau zeci de bebeluși evrei în drum spre un lagăr de concentrare, și își aduce aminte de copilașul care i-a fost luat. În acel moment care îi va schimba viața, fură de acolo unul dintre copii și fuge prin viscol.

Noa este salvată de un circ ambulant german, dar trebuie să învețe să evolueze la trapez ca să poată să se ascundă, ceea ce atrage resentimentele principalei trapeziste, Astrid.

La început rivale, cele două femei ajung să aibă o legătură foarte strânsă, dar fațada care le protejează este din ce în ce mai fragilă.

Noa și Astrid trebuie să decidă dacă prietenia lor le este de ajuns ca să se salveze una pe alta, sau dacă nu cumva secretele pe care le ascund fiecare vor distruge tot ce au realizat.

„O frumoasă poveste de dragoste și iertare, despre o femeie care se străduiește să-și găsească identitatea și calea în mijlocul tumultului din al Doilea Război Mondial.“KRISTIN HANNAH

„Dacă este vorba despre aducerea la viață a unei epoci trecute, această autoare nu are egal.“ SUSAN WIGGS

„Povestea unui orfan este minunat de convingătoare, descrie Europa sub naziști și o prietenie frumoasă și complicată între două femei. Acțiunea te prinde de la prima pagină, iar personajele sunt cu adevărat credibile, cu defecte, desigur, dar capabile de o mare generozitate și curaj, astfel încât întunericul din jur este străpuns de raze de lumină. Și atmosfera circului este atrăgătoare – atât de viu evocată încât poți mirosi animalele și simți toată teroarea și fiorul trapezului zburător.“Margaret Leroy

Prolog

Paris Probabil că acum deja mă caută. Mă opresc pe treptele de granit ale muzeului şi mă apuc de balustradă ca să-mi ţin echilibrul. Durerea, mai ascuţită ca oricând, îmi străpunge coapsa stângă, care nu s-a vindecat încă de tot după fractura de anul trecut. Pe bulevardul Winston Churchill, in spatele geamurilor de la Grand Palais, cerul de martie este trandafiriu în amurg. Privesc spre marginea intrării de marmură de la Petit Palais. Pe coloanele masive de piatră atârnă un banner lung cât două etaje: Deux Cents Ans de Magie du Cirque — „Două sute de ani de magie a circului”. Este brodat cu elefanţi, un tigru şi un clovn, ale căror culori sunt mult mai vii în amintirile mele. Ar fi trebuit să spun cuiva că mă duc. Dar ar fi încercat să mă oprească. Evadarea mea fusese pregătită cu grijă în lunile de planificare de când aflasem din Times de expoziţia iminentă: mituisem un asistent de la azil ca să-mi facă fotografia de care aveam nevoie, pe care s-o trimit prin poştă la biroul de paşapoarte, plătisem biletul de avion cu bani lichizi. Era cât pe-aci să fiu prinsă când taxiul pe care îl chemasem a oprit în faţa clădirii în întunericul de dinainte de ivirea zorilor şi a claxonat zgomotos. Dar paznicul de la intrare nu s-a trezit. Îmi adun puterile şi încep să urc din nou, luptând cu durerea la fiecare pas. În hol, gala de inaugurare este în toi, grupurile de bărbaţi în smoching şi de femei în rochii de seară se plimbă pe sub cupola pictată cu migală. În jurul meu, murmură conversaţii în franceză, ca un parfum de mult uitat pe care îl inhalez cu nesaţ. Cuvintele cunoscute picură unul câte unul, la început ca un pârâu, apoi ca un fluviu, deşi nu le-am mai auzit de o jumătate de secol. Nu mă opresc la recepţie ca să mă anunţ; nu sunt aşteptată. În schimb, fentez gustările şi şampania oferite de valeţi şi îmi croiesc drum spre pardoseala de mozaic, dincolo de pereţii cu fresce, spre expoziţia circului, a cărei intrare este marcată de o versiune mai mică a bannerului de la intrare. Fotografii mărite sunt atârnate de tavan cu fire atât de subţiri, încât par invizibile, imagini infăţişând un înghiţitor de săbii, cai dansatori şi clovni de toate felurile. De la etichetele de sub fiecare imagine, numele vin spre mine ca un cântec: Lorch, D’Augny, Neuhoff — mari dinastii europene ale circului, doborâte de război şi de timp. La ultimele nume, ochii încep să-mi ardă. Dincolo de fotografii atârnă un afiş uzat, reprezentând o femeie suspendată cu fire de mătase de braţe, cu un picior întins în spate într-un arabesc aerian. Abia dacă îi recunosc chipul şi trupul tineresc. În mintea mea, cântecul caruselului începe să se audă încet şi înfundat, ca dintr-o cutie muzicală. Simt căldura mistuitoare a luminilor, atât de fierbinte, încât aproape că îmi jupoaie pielea. Deasupra expoziţiei atârnă un trapez, fixat la jumătatea zborului. Chiar şi acum, picioarele mele în vârstă de aproape nouăzeci de ani tânjesc de dorinţa de a se urca acolo.

Recomandăm: Casa spiritelor – Isabel Allende .PDF