Recenzii și Cărți .PDF

Despre ce e cartea?

„Un fel de Arcă a lui Noe“, după cum îl numește Guzel Iahina, trenul care duce copii din Povolgia flămândă și sărăcită spre Samarkand dobândește de-a lungul călătoriei proporții mitice. Nu numai despre salvarea copiilor e vorba, ci și despre salvarea sufletelor. Și despre omenie. Romanul atinge dimensiuni de epos: asemenea lui Odiseu, Hercule sau Iason, Deev, personajul cel mai pregnant conturat, poate ucigașul unora dintre părinții orfanilor pe care-i are în grijă, trebuie să lupte, pentru a-i salva pe copii, cu răul absolut, care se înfățișează sub diferite chipuri: foamete, molimă, trădare, crimă. Sentimentul de pericol permanent e însoțit de momente neașteptate de tandrețe și iubire, de uluitoare gesturi de solidaritate, de emoționante dovezi de sacrificiu personal.

Anul 1923. Tânăra Uniune Sovietică e un tărâm haotic, bântuit de o foamete cruntă și încă zguduit de ultimele zvâcniri ale Războiului Civil. Neîndurătoarea politică a rechiziționărilor a ucis milioane de oameni, a pustiit sate, a destrămat familii și a lăsat fără adăpost mii de copii, care acum rătăcesc flămânzi peste tot. Combatantul forțelor civile de tineret Deev primește misiunea de a forma un tren care să transporte cinci sute de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Astfel începe o călătorie aventuroasă, de șase săptămâni, din pădurile de pe malul Volgăi și stepele kazahe până în deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului, desfășurând o pânză fabuloasă, pe care sunt zugrăvite destine, personaje pline de culoare (cazaci albi, țărani porniți în bejenie, cekiști, basmaci și, mai ales, micii vagabonzi excentrici), iubiri, gesturi exaltate sau suferințe tăcute, umor, cruzime și speranță – într-o alternare de lumină și întuneric demnă de marea pictură și acea vivacitate cinematografică a scenelor cu care ne-a obișnuit deja Guzel Iahina.

Fragment

Patru mii de verste – exact atât trebuia să străbată trenul sanitar din Kazan până în Turkestan. Trenul propriu-zis nu exista încă – ordinul pentru formarea lui fusese semnat cu o zi înainte, pe 9 octombrie 1923. Nici pasageri nu erau – ei urmau să fie adunați din orfelinate și adăposturi, fetițe și băieței între doi și doisprezece ani, cei mai slabi și mai vlăguiți. Dar convoiul avea deja un șef: combatantul forțelor civile de tineret Deev. Tocmai ce fusese numit. — Copii, îi spusese în loc de salut Ceaianov, comandantul secției de transporturi. Cinci sute de suflete. De dus de la Kazan la Samarkand. Mandatul și instrucțiunile o să le primești de la secretar. În anii petrecuți la transporturi, Deev condusese tot ce putea fi deplasat pe calea ferată – de la grâne și vite rechiziționate până la spermanțet în cisterne trimis de Norvegia prietenă Povolgiei bântuite de foamete. Copii însă nu mai fuseseră. — Când să plec? — Și mâine. Aduni efectivul și zbori, Deev, ca pasărea zbori! Copiilor nu le place drumul lung, o să bagi de seamă și tu curând. Asta a fost toată discuția – câteva minute, nu mai mult. Nu era limpede însă: ce însemna acel ciudat „o să bagi de seamă și tu“? Dar nu era timp de reflectat. Reflecțiile îndelungate sunt pentru bătrâni, ei au timp din belşug. Mai întâi s-a dus la conducerea gării. Cei de acolo i-au promis că vor săpa și au dezgropat un singur vagon, e drept, fost clasa întâi, cândva de un albastru nobil, acum cenușiu-palid, cu tapițerie brodată, ruptă doar pe alocuri, cu oglinzile aproape întregi și cu o sală comună spațioasă, unde puteai să și valsezi dacă voiai. Cândva acolo se aflase biblioteca, ba chiar fusese pus și un pian, iar acum se lăfăia o cadă de fontă ciobită (pesemne fusese adusă din compartimentul de spălătorie și uitată aici). Părea stingheră între rafturile de cărți pustii și candelabrele înnegrite. Deev s-a încruntat, dar a acceptat vagonul. A ordonat ca tapițeria să fie ruptă dracului și candelabrele date jos, iar în compartimente, în locul elegantelor plase pentru bagaje, să fie construite priciuri pe două niveluri. Iar cada să fie lăsată. A încercat să ceară să fie pusă și o sobă de fontă, ca să aibă copiii unde să încălzească apă pentru spălat, dar a fost făcut burjui, așa că a lăsat ideea cu sursa de apă caldă pe mai târziu.