Recenzii și Cărți .PDF

Hiro Arikawa – Memoriile unui motan călător carte .PDF

În tinereţile mele am citit o carte minunată (tradusă de un coleg şi prieten, Mihai Matei), apărută în româneşte în 1975. se numea „Motanul are cuvântul”, autor era un mare romancier japonez al erei Meiji, care a mai fost şi un maestru al poeziei haiku şi al basmelor, atât de cunoscut că portretul său a figurat pe bancnota de 1000 de yeni între 1984 şi 2004 – Sōseki Natsume. În romanul cu pricina, un motan lipsit de prejudecăţi e hotărât să trăiască printre oameni pentru a le observa traiul de zi cu zi. Născut pe o zi ploioasă, este primit într-o casă destul de modestă, tipică niponilor acelor vremuri (veacul al XIX-lea). Stăpânul său este profesorul Kushami, care predă limba engleză din manual. Observaţiile motanului despre vizitatorii, prietenii sau rudele stăpânului său rămân distante şi reci. Concluziile sunt de asemenea pisiceşti. Inevitabil romanul pe care îl semnalăm astăzi ne-a amintit acea carte, deşi diferă radical de ea. Hiro Arikawa, născută în 1972, e o scriitoare a zilelor noastre. A debutat în 2004, a publicat destul, a primit şi premii, iar cartea de faţă a apărut în 2012 – imediat tradusă. În 2018 a fost transformată într-un film de succes. În paralel cu activitatea sa de scriitoare, Hiro Arikawa şi-a înfiinţat propria trupă de teatru, Sky Rocket. Scriu editorii români: „Este povestea copleşitoare a unui tânăr care, însoţit de motanul său, călătoreşte pentru ultima oară de-a lungul Japoniei. Prin vocea nonşalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunţă la viaţa trăită în libertate deplină, dar şi în pericol, pentru a intra în casa şi în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligenţă şi umor, o demonstraţie desăvârşită a iubirii dintre oameni şi feline şi ne vorbeşte despre firele invizibile dar indestructibile care ne ţin legaţi de prieteni şi de familie.

” Un roman bine scris, din păcate trist. „Un roman fascinant… la fel de bine controlat şi reconfortant precum – ei, bine – o pisică.“ — Sunday Telegraph

„Înţelepciunea şi stoicismul motanului-narator fac din acest roman o lectură captivantă. Temele centrale propuse de autoare sunt prietenia şi generozitatea faţă de oamenii şi de animalele pe care le iubim.“ — The Irish Times

„Toţi iubitorii de animale, şi nu numai ei, vor citi această carte cu recunoştinţă pentru memorabila surprindere a unor emoţii care ne înnobilează ca fiinţe umane.“ — The Guardian Hiro Arikawa

– Memoriile unui motan călător. Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei. Traducere din japoneză şi note de Raluca Nicolae.

Prolog

Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume. 1 Acestea sunt cuvintele unui motan celebru, care mi-a fost compatriot. 1. Începutul celebrului roman al lui Natsume Sōseki Motanul are cuvântul. N-aş putea spune cu mâna pe inimă cât de celebru era, dar, cel puţin în privinţa numelui, l-am luat. Sigur, e cu totul şi cu totul altă chestiune dacă sunt de acord cu numele primit, care, la drept vorbind, n-are a face cu ce am sub codiţă, căci, la drept vorbind, sunt un mascul de toată frumuseţea. Numele l-am căpătat acum cinci ani, când îmi serbam „majoratul“. Apropo, circulă tot soiul de zvonuri despre cum se calculează vârsta unei pisici în funcţie de cea a oamenilor, dar, după cum se pare, cea mai răspândită teorie este aceea în care primul an din viaţa unei feline ar echivala, grosso modo, cu douăzeci de ani omeneşti.2 2. Majoratul în Japonia se sărbătoreşte la vârsta de douăzeci de ani. Pe vremea aceea îmi picase cu tronc capota argintie a unei dubiţe din parcarea unui bloc, pe care, de altfel, o transformasem în dormitor personal. Zic îmi picase cu tronc întâi şi-ntâi pentru că nimeni nu-mi dădea cu flit când dormeam pe ea sau nu mă lua cu „hai, zât de-aici!“ Uneori, oamenii pot fi din cale-afară de îngâmfaţi, cu toate că, după mine, nu sunt decât nişte maimuţe mătăhăloase, al căror unic merit este să umble în două picioare. Nu pricep nici în ruptul capului cum e să-ţi laşi maşina în ploaie şi-n ger, dar să te apuce pandaliile când găseşti două-trei labe de pisică pe ea. Felinele sunt fiinţe libere, care calcă pe unde vor muşchii lor. Dar, dacă eşti căscat şi laşi urme pe capotă, păzea, că disperaţii dau imediat fuga să te gonească. Una peste alta, dubiţa argintie era dormitorul meu preferat. Îmi amintesc de prima mea iarnă, când razele soarelui încinseseră capota şi o preschimbaseră într-o podea încălzită – un loc numai bun de tras un pui de somn. Primăvara a sosit pe nesimţite, încheind lin ciclul anotimpurilor la care fusesem martor. Pentru pisici este un privilegiu să vină pe lume primăvara. Sezonul nostru de împerechere este de două ori pe an, primăvara şi toamna, dar pisoii născuţi toamna supravieţuiesc cu greu gerului.

Recomandăm: Stephen Hawking, Leonard Mlodinow – Marele plan carte .PDF