Recenzii și Cărți .PDF

🙈  Descarcă eBook- Carlos Ruiz Zafón Palatul de la Miazănoapte .PDF🦢 Biografie CARLOS RUIZ ZAFÓN s-a născut la Barcelona în 1964-2020. A lucrat în publicitate, a colaborat la revistele La Vanguardia si El Pata şi, pentru câţiva ani, a locuit la Los Angeles, unde a lucrat ca scenarist. Şi-a început cariera literară în 1993, cu o carte pentru copii, Prinţul din negură, pentru care i s-a decernat Premiul Edebé. Au urmat Palatul de h Miazănoapte (1994), Lumini de septembrie (1996) şi Marina (1999; Polirom, 2010). În 2001, Zafón publică primul său roman „de maturitate”, Umbra vântului (Polirom, 2005), care devine imediat un fenomen literar cu ecouri internaţionale. Umbra vântului figurează ca finalist la Premiul pentru roman Pernando Lara (2001) si la Premiul Llibreter (2002) şi este desemnat drept cea mai bună carte a anului 2002 de cititorii revistei La Vanguardia. În anul 2004, acelaşi roman este distins, în Franţa, cu prestigiosul Prix du Meilleur Livre Etranger. Următoarea sa carte, Jocul îngerului (2008; Polirom,2009), a fost aşteptată cu nerăbdare de editori şi de publicul larg şi a avut acelaşi succes formidabil. Cărţile lui Zafón au fost traduse în peste patruzeci de limbi şi au cucerit numeroase premii şi milioane de cititori de pe toate cele cinci continente. Plasată în Calcutta, în anii ’30, acţiunea romanului Palatul de la Miazănoapte debutează într-o noapte întunecoasă, când un tânăr locotenent englez încearcă să salveze doi gemeni abia veniţi pe lume, de o ameninţare inimaginabila. În ciuda ploii îngrozitoare şi a pericolului teribil care pândeşte la fiecare colţ de stradă, locotenentul reuşeşte să-i aducă la adăpost, însă cu preţul propriei vieţi. Mulţi ani mai târziu, în ajunul zilei de naştere a celor doi gemeni, ameninţarea misterioasă revine în vieţile lor. Acesta e subiectul unuia din primele romane ale lui Carlos Ruiz Zafón, o istorie fantezistă, îndrăzneaţă şi scrisă cu un mare talent de povestitor. Palatul de la Miazănoapte este al doilea roman al meu, publicat în Spania, în 1994. Cititorii familiarizaţi cu cărţile mele mai recente, cum sunt Umbra vântului sau Jocul îngerului, ar putea să nu ştie că primele patru romane erau publicate în regimul aşa-numitelor romane tinereşti. Deşi ele erau destinate mai ales publicului tânăr, speram că aveau să fie citite de oameni de toate vârstele. Scriind aceste cărţi, am încercat să creez acel gen de romane pe care mi-ar fi plăcut să le citesc în copilărie, dar care mi-ar fi ţinut interesul viu şi la douăzeci şi trei, dar şi la optzeci şi trei de ani. Ani întregi, drepturile de publicare pentru aceste cărţi au rămas prinse într-un „impas” legal, dar acum ele pot fi citite cu plăcere de cititorii din întreaga lume. Încă de la publicarea lor, aceste romane timpurii au fost, din fericire, bine primite de cei tineri, dar şi de cei mai puţin tineri. Îmi place să cred că poveştile nu cunosc graniţe de vârstă şi sper că cititorii cărţilor mele din perioada maturităţii vor încerca să exploreze şi aceste poveşti pline de magie, mister şi de aventuri. De asemenea, mai sper că şi voi, cititorii mei de acum, veţi vedea în aceste romane începutul propriilor voastre aventuri în lumea cărţilor. N-am să pot uita niciodată noaptea în care a nins peste Calcutta. Calendarul orfelinatului St. Patrick’s îşi desfrunzea ultimele zile din mai 1932, lăsând în urmă una dintre lunile cele mai călduroase de care-şi aducea aminte istoria oraşului palatelor. Zi de zi aşteptam cu tristeţe şi cu teamă sosirea verii când aveam să împlinim şaisprezece ani, ceea ce avea să ne aducă despărţirea şi dizolvarea societăţii Chowbar, clubul secret şi rezervat celor şapte membri exclusivi, care ne fusese cămin în anii petrecuţi la orfelinat. Acolo am crescut fără altă familie în afară de noi înşine şi fără alte amintiri în afară de poveştile pe care ni le spuneam când se crăpa de ziuă, în jurul focului, în curtea bătrânei case părăsite ce se înălţa la răspântia dintre Cotton Street şi Brabourne Road, o casă în ruine, pe care o botezasem „Palatul de la Miazănoapte”. Atunci nu ştiam că este ultima oară când văd locul pe ale cărui străzi am crescut şi a cărui vrajă m-a urmărit până astăzi. Nu m-am întors la Calcutta din anul acela, dar am fost mereu credincios făgăduinţei pe care am făcut-o cu toţii în tăcere sub ploaia albă, pe malul râului Hooghly: să nu dăm niciodată uitării ceea ce am văzut. Vârsta m-a învăţat să tezaurizez în memorie tot ce s-a întâmplat în zilele acelea şi să păstrez scrisorile primite din oraşul blestemat şi care mi-au ţinut vie flacăra amintirilor. Am aflat astfel că venerabilul nostru Palat a fost dărâmat ca să se ridice peste temeliile lui o clădire de birouri şi că Mr. Thomas Carter, directorul de la St. Patrick’s, a decedat după ce şi-a petrecut ultimii ani în întuneric, în urma incendiului ce i-a închis ochii pentru totdeauna. Încetul cu încetul, mi-au venit veşti despre dispariţia treptată a tuturor decorurilor unde am fost în zilele acelea. Furia unui oraş ce se devora pe el însuşi şi amăgirea timpului au sfârşit prin a şterge chipurile membrilor societăţii Chowbar. Astfel, fără a putea să aleg, a trebuit să învăţ să trăiesc cu teama că, în lipsa unui povestitor, povestea se va pierde pentru totdeauna. Ironia sorţii a vrut să fiu eu – cel mai puţin potrivit, cel mai puţin înzestrat pentru această treabă -, acela care se va strădui să o spună şi să dezvăluie secretul ce ne-a unit şi ne-a despărţit pentru totdeauna în urmă cu atâta vreme, în vechea gară Jheeter’s Gate. Aş fi vrut să fie altul însărcinat cu aducerea din uitare a acestei poveşti; viaţa mi-a arătat din nou că rolul meu este de martor, nu de protagonist. În toţi anii aceştia am păstrat rarele scrisori de la Ben şi Roshan, adunând ca pe o comoară documentele care luminau destinul fiecăruia dintre membrii societăţii noastre secrete, citindu-le şi recitindu-le cu voce tare în singurătatea camerei mele. Pentru că într-un fel intuiam, pesemne, că soarta mă făcuse depozitarul amintirilor noastre, ale tuturor. Pentru că înţelegeam, pesemne, că, dintre acei şapte băieţi, eu am fost întotdeauna cel mai rezervat în faţa primejdiilor, cel mai puţin strălucitor şi cutezător şi, prin urmare, cel care avea cele mai multe şanse să supravieţuiască. Cu această stare de spirit, nădăjduind că memoria n-are să mă trădeze, voi încerca să retrăiesc misterioasele şi cumplitele întâmplări petrecute în cele patru zile arzătoare din mai 1932, Nu va fi o sarcină uşoară şi fac apel la bunăvoinţa cititoriltor faţă de pana mea stângace, în momentul când trebuie să readuc la lumină vara aceea tenebroasă petrecută la Calcutta. M-am străduit din toate puterile să reconstruiesc realitatea şi să mă întorc la evenimentele înceţoşate ce aveau să ne traseze implacabil linia destinului. Nu-mi rămâne decât să dispar din scenă şi să dau voie faptelor să vorbească de la sine. N-am să pot uita niciodată chipurile înspăimântate ale băieţilor în noaptea când a nins peste Calcutta. Dar, aşa cum m-a învăţat prietenul meu, Ben, că trebuie făcut întotdeauna, am să-mi încep povestea cu începutul…