Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă Cărți de Haruki Murakami online gratis –

Salcia oarbă, fata adormită .PDF

Salcia oarba, fata adormita este volumul de povestiri care, pendulind intre imagini suprarealiste si constructii veridice, arata abilitatea lui Haruki Murakami de a gasi resursele launtrice ale sufletului uman, in uriasa varietate a manifestarilor sale.

Istoria matusii sarace sau a Omului de Gheata, dilemele unor tineri in perioada de transformari profunde a anilor ’60 devin pretexte pentru a patrunde in cercul modelat de visurile noastre nemarturisite. In orice situatie s-ar afla, parca anuntind povestirile si romanele de mai tirziu, Murakami isi confrunta personajele cu misterele sexualitatii, cu durerea pierderii cuiva drag ori cu incapacitatea de a comunica, cu mutenia unei lumi despre care nu stii daca apartine unor legende uitate sau unui univers de care cititorul abia incepe sa afle.

Dacă există în astă lume contemporană un scriitor care să opereze cu dexteritate cu irealul şi să-l aducă la graniţa cu familiaritatea, să vorbească calm şi simplist despre existenţa oamenilor şi a neoamenilor şi totuşi scriitura sa să fie atât de încărcată de o tensiune iniţial ocultă cititorului, dar pe care ulterior aceste o resimte pregnant până în moalele capului dimpreună cu senzaţia că „e mai mult decât pare, mai mult decât e scris”, acesta este cu siguranţă japonezul Haruki Murakami. Realitatea nu constituie pentru el decât un pretext, un cadru în care inserează, ca un pictor într-un tablou, culoarea, pigmenţii din viaţa cea care, abolită de cotidian, nu-şi mai găseşte loc de reprezentare decât în fantastic, în sacru. Iar în volumul de povestiri „Salcia oarbă, fata adormită” publicat de scriitor în 2006, sacrul apare ca o realitate subiacentă realităţii, manifestându-se printr-o serie de coincidenţe inexplicabile raţional în care, asemeni personajelor-narator ale lui Murakami, ai libertatea de a alege dacă să crezi sau nu.

Deşi naraţiunile nu prezintă nicio legătură tematică între ele cu excepţia intruziniunii supranaturalului în ordinea firească a lumii, selecţia celor 24 de one-shot-uri reunite în paginile acestei cărţi nu este una întâmplătoare, căci acestea sunt de un tragism asumat lucid de actorii lor, de un pesimism ce nu mai oferă a doua şansă de eliberare dacă pe prima ai ratat-o, strângându-şi rigid tentaculele în jurul victimei-personaj pe care o împrizonierează definitiv ca într-o bulă în care totul îngheaţă-timp, sentimente, umanitate. Citim în „Salcia oarbă, fata adormită” despre oameni devoraţi pe interior de musculiţe de polen intrate pe-o ureche, despre pietre în formă de rinichi care-şi schimbă zilnic locaţia, despre canguri şi corcodei şi pisici care se hrănesc cu oameni, despre spaghete, Prăjituri Ţuguiate şi jazz, despre Oameni de Gheaţă şi maimuţe vorbitoare care fură nume, citim despre lucruri care aparent n-au cum să fie şi care totuşi sunt posibile, explicabile fiind prin ceea ce Mircea Eliade numea simbolic „intruziunea sacrului în profan”. Privit din acest punct de vedere, volumul de faţă al lui Murakami abundă în hierofanii, fantasticul apărând în cele mai neaşteptat de comune locaţii precum o grădină zoologică, un restaurant ieftin cu specialităţi din crabi, o staţiune de vacanţă cu preţuri ieftine populată de surferi amatori, o scară de bloc turn sau chiar Polul Sud…Trecerea dintre cele două dimensiuni, cea a profană şi cea sacră, se face neanunţat, neprevăzut, mai mult simţind „ruptura de nivel” decât depistând-o concret cu degetul pe hârtie, gama de senzaţii invocate este şi ea variată, lectorul oscilând odată cu personajele între teamă, fascinaţie, oroare şi revoltă, iar finalurile deschise nu fac decât să accentueaze atmosfera vălurită ca apa într-un pahar- atât de incoloră şi totuşi atât de plină de umbre..

Concluzionând, „Salcia oarbă, fata adormită” este o carte despre viaţă şi despre sinele omenesc, despre cum nimic nu e ceea ce pare la o primă vedere şi despre cum misterul se poate naşte din simplu, din banal, din liniştitit. E drept că, fiind un volum de povestiri, nu e atât de complexă prin comparaţie cu alte romane mai „consacrate” ale lui Murakami ca, de pildă, „Pădurea norvegiană” sau „Kafka pe malul mării”, însă e o carte bazată pe principiul minimalismului, pe a transmite multe prin cuvinte simple şi puţine, de aceea o recomand a fi citită într-una din acelea zile în care n-ai chef de nimic decât de lâncezit pe canapea. Pentru că-ţi lasă trupul să se odihnească destins, însă în acelaşi timp îţi stimulează mintea, o face să caute conexiuni şi sensuri, ba chiar similitudini între propria-ţi existenţă şi cea a personajelor a căror existenţă ficţională o evocă. Şi nu în ultimul rând, te face să începi să admiţi prezenţa a ceva superior, tulburător, capabil să explice până şi concordanţele pe care tu le cataloghezi, deseori, ca fiind „pur întâmplătoare”. Acest ceva poartă numele de Sacru.

PS. Vă las, în cele ce urmează, câteva fragmente din roman care pe mine una m-au încânrat şi care sper că vă vor da şi vouă un imbold să vă apucaţi de „Salcia oarbă, fata adormită” – asta dacă nu cumva aţi făcut-o deja.

„-Îţi place muzica? m-a întrebat.

-Îmi place muzica bună din lumea bună, i-am răspuns.

-Nu există muzică bună în lumea bună, mi-a spus ea, dezvăluind parcă un mare secret. Atmosfera din lumea bună nu are pic de vibraţie.”

„Un timp au tăcut amândoi. Cafeaua se răcea şi parcă devenea mai tulbure. Pământul se rotea în jurul axei sale, luna scimba insesizabil atracţia gravitaţională, producând maree. În tăcerea aceea deplină, timpul se scurgea în voie. Trenurile treceau pe calea ferată.

Amândoi se gândeau la acelaşi lucru: la avion. Avionul pe care îl construia inima lui în adâncul unei păduri. Oare cât o fi de mare, ce formă are, în ce culoare e vopsit şi încotro se va îndrepta? Şi cine va zbura cu el? Se gândeau la avionul acela, care, în adâncul unei păduri adânci, aştepta neclintit pe cineva.”

„M-am gândit la pisicile acelea înfometate. Mi-am imaginat cum îmi devorează creierul, îmi sfâşie inima cu dinţii, îmi mănâncă penisul şi îmi sug sângele. Auzeam chiar cum într-un loc departe de aici ele îmi clefăiau creierul. Trei pisici gingaşe, adunate în jurul capului meu ca vrăjitoarele din Macbeth, sorbeau supa aceea cleioasă, lingând cu limba lor aspră circumvoluţiunile moi ale creierului meu. Şi cu fiecare lins, conştiinţa mea pâlpâia ca o flacără, stingându-se.”

„Inima îmi este aproape moartă. Căldura mea s-a pierdut undeva departe. Câteodată uit chiar că am avut-o vreodată. Totuşi, mai pot încă să plâng. Mă simt îngrozitor de singură. Nimeni în lumea asta nu se află într-un loc mai rece sau mai solitar decât acesta. Când plâng, Omul de Gheaţă mă sărută pe obraji. Atunci, lacrimile mele se tranformă în gheaţă. El ia acele lacrimi de gheaţă şi le pune pe limbă. „Ştii că te iubesc, nu?” îmi spune el. Şi nu e o minciună. Ştiu foarte bine că aşa este. Într-adevăr, Omul de Gheaţă mă iubeşte. Dar vântul acesta care bate de undeva poartă cuvintele lui albe şi îngheţate spre trecut, tot mai departe în trecut. Eu plâng, lacrimi de gheaţă curgându-mi încontinuu pe obraji. Într-o casă de gheaţă din acest loc îndepărtat şi îngheţat- Polul Sud.”

„-Iar în visul acesta am un cuţit înfipt foarte adânc în partea moale a capuluimeu, în interior, unde se găsesc amintirile.Dar nu e greu deloc şi nici nu mă doare. Doar că stă aşa înţepenit acolo…Iar eu privesc această scenă de undeva, din alt loc, ca şi cum ar fi vorba despre o altă persoană, dorindu-mi să vină cineva şi să scoată cuţitul, dar nimeni nu ştie că e înfipt în capul meu. Încerc să îl scot singur, dar nu ajung cu mâna până în interiorul capului meu. Am reuşit să în înfing, dar nu mai reuşesc să-l scot şi în timpul acesta lucrurile încep să dispară încet-încet, până şi eu însumi, iar în final nu rămâne decât cuţitul. Cuţitul rămâne mereu. Ca osul alb al unui animal preistoric, purtat de valuri până la ţărm…Cam aşa arată visul meu.”

„-Să ştii, Junpei, că toate lucrurile din lumea asta au o motivaţie, zise ea încet, ca şi când i-ar dezvălui ceva. De exemplu, vântul are o motivaţie. Doar că noi ne vedem de vieţile noastre şi nu observăm acest lucru. Dar la un moment dat, ceva ne face să ne dăm seama de asta. Vântul te învăluie şi te zguduie ca o motivaţie. Ştie tot ce se petrece în inima ta. Şi nu doar vântul. Toate lucrurile, chiar şi o piatră! Ne cunosc foarte bine, în totalitate. Şi uneori realizăm acest lucru, dar tot ce putem face este să mergem înainte, alături de ele. Le acceptăm în viaţa noastră, trăim în continuare şi devenim mai profunzi.”