Recenzii și Cărți .PDF

Cărți Online gratis- Mai rece ca gheața de Jennifer L. Armentrout descarcă al doilea volum din seria The Dark Elements carte .PDF

 Layla încearcă să-și refacă din bucăți viața distrusă, lucru deloc ușor pentru o adolescentă de 17 ani, care e aproape convinsă că răul cel mare abia acum urmează. Prietenul ei imposibil de chipeș, Zayne, va fi mereu intangibil pentru ea, din cauza puterilor misterioase ale sărutului ei, hoț de suflete. Clanul Gardienilor, care a protejat-o dintotdeauna, a devenit dintr-odată păstrătorul unor secrete amenințătoare. Iar ea abia dacă suportă să se gândească la Roth, atrăgătorul și maleficul demon-prinț care o înțelege mai bine decât oricine altcineva.

 În cele din urmă, Layla obține ce vrea, dar când iadul se dezlănțuie, oare e dispusă să plătească prețul…?

Fragment

Gerald a ocolit mâzga ce acoperea o bancă şi s-a oprit în faţa unui dulap închis.

– Toată ectoplasma asta nu poate fi un lucru bun, nu? La început am crezut că are de-a face cu ce se întâmplă dincolo, dar acum nu mai sunt atât de sigur.

Roth a păşit în faţă, lungindu-şi gâtul.

– De ce nu?

– E mai uşor să vă arăt pur şi simplu.

Bărbatul s-a tras deoparte, a băgat mâna în buzunarul de la spate şi a scos o batistă roşie. Folosindu-se de ea, a deschis foarte încet şi cu multă grijă uşa dulapului.

– Drace! a bâiguit Roth.

Fiind incredibil de scundă, nu puteam să văd din spatele niciunuia. Oftând, m-am mutat de cealaltă parte a lui Roth şi imediat mi-am dorit să n-o fi făcut.

În dulap era îngrămădită o chestie. O creatură pe care n-o mai văzusem vreodată. Trupul ei avea aspectul laptelui stricat: alb-gălbui şi cu un fel de cocoloaşe. Pe silueta subţire şi înaltă nu se vedea niciun fir de păr şi nicio formă distinctivă. Părea să măsoare aproximativ un metru optzeci înălţime şi nu mai mult de şaizeci de centimetri lăţime. Își ținea braţele încrucişate pe piept și capul plecat. Trăsăturile faciale îi lipseau cu desăvârşire. Găsiserăm sursa cleiului. Un lichid alb şi vâscos picura de pe picioarele abia conturate.

Mi s-a întors stomacul pe dos.

– Ce naiba e?

– Bună întrebare. Gerald a închis uşa fără zgomot. Nu e singura arătare. Aproape în fiecare dulap de aici există câte una.

– Oh…! Am făcut ochii mari. Şi nu ţi-a dat prin minte să zici ceva?

– Cui? Gerald s-a răsucit spre noi, cu o căutătură tăioasă. Gardienii probabil că ne-ar ucide pe loc din cauza sângelui care ne curge în vene și demonii probabil că ne-ar ucide ca să se amuze. Iar eu habar n-am ce sunt chestiile astea. Nimeni din sabatul nostru n-are idee. Noi nu ne ocupăm cu omorâtul de-a valma.

– Iubitori de copaci! a bombănit Roth, atrăgându-şi o încruntătură severă. Ce se găseşte în dulapul ăla nu-i nici Moş Crăciun, nici nenorocitul de Iepuraş de Paște.

Un fior îmi juca pe şira spinării. Aveam o presimţire foarte rea.

– Şi poate dacă ai şti ce-i coconul ăla, atunci ai pricepe, a continuat Roth, fluturându-şi mâna înspre dulapuri, că nu-i de dorit ca un asemenea lucru să infesteze o şcoală întreagă.

Gerald şi-a încordat umerii.

– Coconul provine de la naşterea unui Lilin. Imediat ce vorbele mi-au ieşit din gură, chipul lui Gerald s-a golit de sânge, căpătând un aer sfârşit.

– Lilinul?

– Ştii despre Lilin? l-am întrebat, trecând direct la subiect. Ceva amănunte?

El a dat nerăbdător din cap.

– Unele sabaturi, cele cu tendinţe extremiste (nu al nostru, ci altele), cred că Lilith s-a ales cu partea mai proastă a înţelegerii. Că ea e mama noastră, a tuturor.

Când am auzit asta, mi-am arcuit o sprânceană.

– N-o venerăm pe Lilith. Cel puțin nu noi, dar… S-a uitat peste umăr, dincolo de uşa ce ducea spre cabinele de duş. Un Lilin aici?

– Credem că da. Din motive evidente, am vrea să-l găsim. Roth a mijit ochii. Dar ce, Gerald? Urma să mai spui ceva.

Bărbatul a înghiţit în sec, devenind deodată neliniştit.

– În apropiere de Bethesda, există un sabat care o venerează pe Lilith. Dacă cineva ar şti despre un Lilin…

– Sau dacă un Lilin ar căuta refugiu… Inima îmi tresărea de entuziasm. La ei s-ar duce, fiindcă ei s-ar putea să-l simpatizeze.

Gerald a început să transpire.

– Dar nu înţelegi! Ei nu sunt ca mine ori ca sabatul meu.

Mi-am aruncat privirea spre Roth, care a zâmbit, dezvelind un şir de dinţi albi.

– Cu alte cuvinte, ei sunt vrăjitorii cei răi din Vest.

– Da, şi ştiu ce aveţi în gând: să vă duceţi la ei. Nu v-aş sfătui. Pe el (a făcut semn cu capul spre Roth) l-ar primi cu braţele deschise. Dar pe tine? Eşti în parte Gardian. Îmi dau seama. Te-ar jupui de vie.

Am dat să-i spun că eram şi fiica lui Lilith, deci categoric sabatul ar fi trebuit să mă iubească şi să mă ia în braţe, însă căutătura lui Roth m-a avertizat să tac.

– Cum găsim sabatul ăsta?

Vrăjitorul a tras adânc aer în piept.

– E un club pe lângă Row Cinema. O să-l recunoaşteţi după simbol. Gerald şi-a arătat semnul, acum ascuns sub mânecă. Persoana cu care trebuie să discutaţi voi, cotoroanţa lor, o să fie acolo la următoarea lună plină. Şi nici să nu vă treacă prin minte să luaţi un Gardian cu voi. Cu ea de față o să fie destul.

Întorcându-şi spre mine ochii aurii şi jucăuşi, Roth şi-a curbat buzele într-un delicios surâs arogant.

– E perfect.

„Grrrozav!“

– Dar, revenind la chestiile din dulapuri… Luându-şi din nou un aer absolut serios, Roth l-a ţintuit pe Gerald cu o căutătură aspră. Sunt Târâtori Nocturni în plină metamorfoză, şi detest să mă gândesc câţi dintre ei ar putea „să se coacă“.

Groaza m-a izbit drept în stomac, făcându-l să se strângă. Târâtorii Nocturni, la fel ca Fiarele şi demonii Călăi, erau nişte fiinţe demonice, create în iad şi interzise la suprafaţă. Pe lângă faptul că, în mod evident, nu aveau nici pe departe o înfăţişare omenească, mai erau şi extraordinar de periculoase. Asemenea Călăilor, aveau forţă şi cruzime, dar mai rău era veninul pe care-l conţinea saliva lor şi cu care puteau să-şi paralizeze victimele. Astfel încât Târâtorii să se hrănească din ele fără a le ucide. Cu asta se ocupau ei acolo, dedesubt, unde-şi schingiuiau prăzile timp de o eternitate în iad.

Şi nu obişnuiau să muşte, ca Imitatorii. Aveau un talent impresionant în a-şi folosi scuipatul pe post de proiectil, ca dinozaurii ăia mici şi înfricoşători din seria de filme Jurassic Park. Iar dacă saliva lor îţi atingea pielea, atunci lucrurile o luau repede la vale.

Gerald s-a uitat peste umăr.

– N-am ştiut. Niciunul dintre noi n-a ştiut ce sunt arătările alea.

– Asta-i clar! a bombănit Roth. Trebuie să izolăm zona şi…

Un trosnet puternic ne-a speriat. M-am răsucit şi am rămas cu răsuflarea tăiată, căutând sursa zgomotului. Acesta se auzise cu ecou, ceea ce făcea mai greu de identificat locul din care provenise.

– E posibil să mai fie cineva aici? am întrebat, temându-mă deja de răspuns.

– Nu. Gerald şi-a şters fruntea cu dosul mâinii. Nimeni nu coboară aici. Eu venisem doar din greşeală, când am descoperit toate astea.

Roth s-a încruntat când la urechi ne-a ajuns un scârţâit metalic, un ticăit de balamale vechi. Am simţit cum un tremur îşi croieşte drum prin mine. Preţ de o clipă s-a lăsat liniştea, urmată de sunetul unor paşi grei şi egali.

Recomandăm: Mica enciclopedie Hygge. Rețeta daneză a fericirii – Meik Wiking .PDF