Recenzii și Cărți .PDF

Biografie

Jeannette Walls s-a născut la 1 aprilie 1960, în Phoenix, Arizona. A avut o copilărie destul de dificilă din cauza lipsurilor şi a mutărilor foarte dese ale familiei dintr-un oraş într-altul. La vârsta de 17 ani s-a mutat la New York, unde şi-a început cariera de jurnalist. A absolvit Barnard College şi a colaborat cu mai multe publicaţii din New York. Apărută în 2005, cartea ei de memorii, Castelul de sticlă, a fost bestseller New York Times meii bine de şase ani. Jeannette Walls este, de asemenea, autoarea altor două cărţi devenite bestseller imediat după publicare: The Silver Star şi Halfbroke Horses.

RecenzieCând nu ne vorbea despre toate lucrurile minunate pe care le înfăptuise deja, tata ne povestea despre lucrurile fabuloase pe care avea de gând să le facă. De exemplu, să construiască un Castel de sticlă.”

Din când în când, după romane SF şi fantasy, după ce alerg după un criminal în serie şi sunt îngrozită de imaginaţia autorului, simt nevoia de o pauză, de o carte care să mă readucă în prezent, în lumea mea, unde sunt conştientă de puterea pe care cei din jurul meu o au şi nu trebuie să lupt în fiecare zi pentru a supravieţui într-un univers pe care nu-l înţeleg şi ale cărui legi îmi sunt străine.

Am trecut pe lângă autorii clasici, am luat editurile la rând, iar ochii mei au fost atraşi de Castelul de sticlă, roman primit în urma unui eveniment frumos: a blind date with a book.

După ce am terminat Castelul de sticlă, am încercat să scriu recenzia. Nu am reuşit. Nu am ştiut cum să vă descriu sentimentele contradictorii pe care aceast roman le-a declanşat în mine, nu am ştiut cum să îmi controlez furia acumulată cu fiecare capitol, când, tulburată de adevărul din spatele cuvintelor, realizam că sunt un simplu impostor care parcurge jurnalul unui copil matur şi inteligent, care a avut curajul să ne povestească despre toate întâmplările ce i-au marcat copilăria şi adolescenţa, întâmplări care nu au reuşit să îi spulbere speranţa într-un viitor mai bun.

Jeannette Walls şi-a înfruntat trecutul şi a aşternut pe hârtie povestea vieţii ei şi a familiei sale, cu dragoste şi folosind un umor fin, aproape duios, chiar şi în momentele în care orice cititor ar simţi dezgust şi mânie la adresa anumitor personaje. Autoarea a devenit călăuza noastră în timp, a înlăturat teama şi neliniştea care puteau să o împiedice să fie sinceră cu noi sau să o convingă să aplice mici schimbări în amintirile ei, însă după ce vei parcurge primele capitole vei realiza că nimic nu a fost ascuns sau înlăturat din poveste, indiferent cât de jenant sau crud ar putea să pară în ochii tăi.

Ne iubim şi ne respectăm părinţii, apreciem eforturile pe care le fac pentru a ne oferi un trai mai bun şi susţinerea lor necondiţionată, ca să reuşim în tot ce ne propunem, dar ce se întâmplă atunci când ei aleg un stil de viaţă diferit şi uşor controversat, prin care întoarcem spatele legilor, fugim de poliţie şi din spitale, supravieţuim de pe o zi pe alta şi suntem sfătuiţi să fim optimişti şi încrezători chiar şi când avem stomacul gol şi cei din jurul nostru ne rănesc sau îşi bat joc de noi?

Soţii Walls au o viziune despre viaţă pe care nu am reuşit să o înţeleg sau să o accept. În loc să le ofere copiilor stabilitate şi un cămin cald, la care să revină cu drag şi speranţă, ei aleg să trăiască asemenea nomazilor, să trăiască prin rulote, să doarmă în maşini sau să locuiască într-o casă care se poate prăbuşi în orice clipă, fără să ţină cont de gândacii care aleargă pe pereţi sau de şobolanii care ar putea să se strecoare noaptea în pat, să îi rănească pe Jeannette, Brian, Maureen sau Lori.

Nu am găsit o explicaţie pentru acest mod de trai, când amândoi mi-au demonstrat, în atât de multe ocazii, că sunt doi adulţi foarte inteligenţi, cu potenţial, culţi şi ambiţioşi, care aleg să îşi înveţe copiii să se descurce în orice situaţie, să fie independenţi şi să supravieţuiască până şi în cele mai oribile condiţii, în loc să le ofere dragoste, înţelegere şi un loc pe care să-l numească „acasă”.

„Şi mie îmi plăcea deșertul. Când soarele se ridica pe cer, nisipul devenea atât de fierbinte, că îţi ardea picioarele dacă erai un copil obişnuit să poarte pantofi, dar cum noi umblam întotdeauna desculţi, aveam tălpile la fel de groase şi de rezistente ca pielea de vită.”

Simţeam nevoia să mă opresc din citit, să uit de roman şi să nu aflu ce se întâmplă mai departe, dar Castelul din sticlă este o lectură tulburătoare, care te împiedică să revii în timpul tău, în lumea ta. Te transformă într-un martor mut, incapabil să îşi desprindă ochii de pe pagini până când şi ultimul rând nu este parcurs, moment în care lacrimile ţi-au înceţoşat puţin privirea şi simţi nevoia să alergi la părinţii tăi şi să le spui ce simţi.

Poate sună cliseic sau pueril, dar când vei descoperi prin ce au fost nevoiţi să treacă Jeannette şi fraţii ei nu mă vei mai judeca atât de dur şi vei aprecia la un alt nivel toate lucrurile pe care le ai şi tot confortul de care ai avut parte, elemente din viaţa ta care au fost mereu acolo, pe care nu le-ai sesizat şi de care nu ţi-a păsat, pentru că nu ai fost obligat să creşti şi să trăieşti fără ele.

„Tata lupta întotdeauna cu mai multă vitejie, alerga mai repede şi juca mai inteligent decât oricine altcineva din povestirile lui. Pe parcurs, salva femei şi copii, ba chiar şi bărbaţi care nu erau la fel de deştepţi şi de puternici ca el. Tata ne-a învăţat secretele eroismului sau – ne-a arătat cum să încălecăm pe un câine sălbatic şi să-i rupem gâtul, şi în ce punct al gâtului să lovim un bărbat, pentru a-l omorî cu o singură lovitură puternică.”

Rex Walls crede că este un tată bun şi darnic. Este incredibil de charismatic, un personaj care încearcă pe parcursul romanului să te atragă de partea sa şi să vezi lucrurile în felul lui. Foarte inteligent şi un manipulator de temut, el îşi convinge copiii să devină eroii unei aventuri nesfârşite, într-o lume ostilă şi plină de duşmani, care devine un simbol pentru corupţie, prostie şi o societate decadentă şi imorală.

Rex le oferă cadouri nepreţuite: stelele de pe cer, o planetă (ce îl poate opri?), inventează tradiţii noi de sărbători, vânează demoni şi monştri alături de copiii săi, ca ei să îşi învingă temerile şi să fie puternici şi curajoşi, dar cu toate „calităţile” sale, nu este capabil să le ofere un cămin stabil.

„Tata era atât de sigur de faptul că o echipă FBI era pe urmele noastre, încât fuma ţigările fără filtru de la celălalt capăt. Astfel, ne explica el, ardea numele mărcii, iar dacă oamenii care ne urmăreau aruncau un ochi în scrumiera noastră, găseau doar chiştoace imposibil de indentificat în locul ţigărilor Pall Mall care puteau să-l dea de gol. Şi totuşi, mama ne-a spus ca FBI-ul nu îl caută de fapt pe tata, dar lui îi plăcea să povestească lucrul ăsta pentru că era mai distractiv să te urmărească FBI-ul decât recuperatorii.”From L to R: Sadie Sink as “Young Lori,” Charlie Shotwell “Young Brian,” Ella Anderson “Young Jeannette,” Woody Harrelson “Rex Walls.” Naomi Watts “Rose Mary Walls” and Eden Grace Redfield as “Youngest Maureen” in THE GLASS CASTLE. Photo by Jake Giles Netter.Dacă te aşteptai ca mama să aibă o influenţă asupra tatălui sau să fie preocupată de sănătatea psihică şi fizică a familiei ei, vei avea parte de o mamă enervantă şi obositoare, care se plânge şi urlă atunci când este trasă de copiii ei din pat pentru a se îmbrăca şi a merge la slujbă, ca să aibă ce mânca și ei în seara respectivă.

Când nu ţipă şi nu este isterică, spune că s-a săturat să îşi dedice viaţa celor din jur (când a făcut asta?) şi că se va concentra pe cariera ei, pentru că este o artistă şi simte că va avea succes (simte asta în 80% din locurile în care merg). Scrie, pictează, îşi atârnă peste tot tablourile, lipeşte idei prin toată casa şi ignoră cele patru priviri îngrijorate care o urmăresc cu nostalgie şi durere.

Am fost impresionată de legătură puternică şi sinceră dintre fraţi, de devotamentul pe care îl au unul faţă de celălalt, de optimismul lor şi de voinţa de care dau dovadă când părinţii lor încearcă să-i îndepărteze de viaţa pe care şi-o doresc şi îi împiedică să îşi urmărească un vis pasager, indiferent cât de mic sau nesemnificativ ar putea să pară la prima vedere, doar pentru că nu este potrivit şi în concordanţă cu legile nescrise după care îşi ghidează ei viaţa.

Jeannette este fiica mijlocie şi preferata tatălui, care are obiceiul să o alinte Căpriţă de Munte (cât de drăguţ). Rex o consideră aliata sa nepreţuită, îi povesteşte despre Castelul de sticlă, casa pe care o va construi pentru familia lor după ce va obţine informaţiile necesare pentru a construi o invenţie care le va oferi tot ce îşi doresc (invenţiile se schimbă pe parcurs), dar apar diferite probleme: sunt urmăriţi de mafie, de FBI şi de alcool.

O admir foarte mult pe Jeannette. Este un personaj impresionant, un copil care încearcă să găsească scuze pentru faptele părinţilor săi chiar şi după atâţia ani, o fiică iubitoare şi răbdătoare, care a dormit în cutii şi pe bucăţi de carton, care a căutat mâncare în coşuri de gunoi pentru a nu leşina la şcoală de foame, care a fost bătută şi atacată din cauza părinţilor săi, dar care nu a putut să îi urască sau să fugă de lângă ei, deşi era conştientă de ce se va întâmpla cu ea dacă va alege să le rămână alături.

„Nimeni nu s-a aşteptat la ceva ieşit din comun din partea ta. Lori era ce inteligentă, Maureen era cea frumoasă, iar Brian era cel curajos. Tu n-ai avut niciodată vreo calitate ieşită din comun, cu excepţia faptului că te străduiai.”

Brian este singurul băiat, dar nu este un rebel neliniştit sau un bătăuş care caută probleme. El îşi protejează surorile şi este foarte apropiat de Jeannette, cu care caută comori prin gunoaie sau alături de care găseşte o flacără de speranţă într-un univers de gânduri şi vise îngheţate. Ei merg împreună la şcoală, se apără unul pe celălalt şi luptă pentru a scăpa de gaura neagră în care este absorbit fiecare zâmbet fugar pe care îl schimbă între ei, când au parte de o masă caldă sau când Rex vine acasă treaz şi cu mâncare proaspătă, vorbind de planuri pentru viitor.

„Dar, din când în când, găseam mai multă mâncare în gunoi decât puteam mânca. Prima oară când am găsit un surplus de mâncare – un sendviş cu salam de Bologna şi caşcaval – l-am îndesat în geanta să-l iau acasă pentru Brian. Când m-am întors în clasă, am început să-mi fac griji: cum să-i explic lui Brian de unde îl aveam. Eram sigură că şi el cotrobăia prin coşurile cu gunoaie, dar nu am vorbit niciodată despre asta.”

Iar Lori… e cumplit să fii sora cea mare, să îţi vezi fraţii mai mici cum suferă de frig şi de foame, cum înfruntă iarna cu haine fără nasturi sau şosete găurite, într-o cameră de 3×3, închisoarea din care nu vezi o cale de scăpare. Faţă de mama ei, talentul lui Lori o ajută să facă rost de bani, ea este apreciată ca artistă şi îndrăgită că persoană, iar după o discuţie îndelungată cu Jeannette ia o decizie care va marca prima schimbare importantă în viitorul familiei Wells.

Castelul de sticlă este o poveste adevărată, tulburătoare şi dramatică, despre destinul unor copii inteligenţi şi curajoşi, crescuţi de părinţii lor într-un mediu instabil şi nesănătos, unde regulile nu au valore sau importanţă, iar aventura continuă la nesfârşit. Sunt zile în care ei nu au ce să mănânce sau unde să stea, când tremură de frig şi de foame, însă speranţa răsare când îşi dau seama cât de puternică este legătura dintre ei. Mai au o şansă la o viaţă normală. Poate este ultima.

Recomandăm: Graham Greene- The End of the Affair .PDF