Recenzii și Cărți .PDF

Istoricul britanic Miranda Carter întreprinde o disecţie aplicată a ceea ce a fost numit după 1918 şi apariţia fenomenelor totalitare, la belle epoque. Acest termen în limba franceză (limbă care rezuma foarte bine o parte din eleganţa şi elitismul perioadei de dinainte de 1914, limba diplomaţiei europene) exprimă destul de melanolic o perioadă care, departe de a fi lipsită de turbulenţe sau crize geo-politice, a fost totuşi mult mai calmă şi puţin sângeroasă decât restul secolului al XX-lea. Un rol în această evoluţie l-a avut si microcosmosul dinastic european, căci aproape toate ţările europene la sfârşitul secolului al XIX-lea erau monarhii (cu excepţia Franţei, Elvetiei). Dinastiile europene se înrudeau direct sau indirect, de aceea şi comunicarea lor avea o altă rezonanţă, fiind mult mai intimă şi directă chiar dacă nu perfectă (şi casele regale aveau rivalităţile si invidiile lor). Chiar dacă unii monarhi deja erau îndepărtaţi de la luarea decizilor politice (cum ar fi cazul monarhiei britanice), totuşi legăturile dinastice au reprezentat o modalitate de transmitere a mesajele ţarilor lor.