Recenzii și Cărți .PDF

27 de pași. Mântuirea lui Tiberiu Ușeriu sau de ce să iubești un om care a trecut pe la pușcărie descarcă şi citeşte online gratis istorii din viaţă, carte .PDF Ce mai faceți domnule 2800? Cum vă simțiți azi?” Așa începe una dintre mărturile lui Tibi Ușeriu. Închisoarea germană este politicoasă, fie ea și de maximă securitate. Doar că nu-ți acordă dreptul la un nume. Te pune într-o celulă fără colțuri, în care abia poți face câțiva pași și te apasă zi de zi. Ca să-ți revii după ce ani de zile te-a fugărit Poliția, ai împușcat oameni, și la rându-ți ai fost împușcat. Cum se face că un om cu așa o mărturie a ajuns unul dintre românii cei mai iubiți? Întâmpinat de sute de persoane la o lansare de carte, de zeci la aeroport și așteptat cu sufletul de gură de mii care au urmărit o competiție imposibilă. Și tocmai într-o țară în care pușcăria, greșeala sau eventual remușcarea nu-ți dau dreptul la mântuire.Și cum se face că în sala în care se lansează ”27 de pași” sunt aceiași oameni care ar băga la pușcărie câteva sute de demnitari, fără să clipească. În fața lor este, totuși unul, care a făcut zece ani de temniță grea pentru furturi, jaf armat și tentativă de omor. ”Specializarea mea era în Audi, ” râde. ”Suntem aici nu să-ți punem întrebări,” spune o voce din sală. ”Suntem aici pentru că avem emoții și ne-ai ținut cu sufletul la gură. Și vrem să-ți mulțumim. ” Aplauzele nu contenesc și pornesc în valuri, sacadat ca în fața unei vedete. Mari vedete. Marcel Iureș este acolo, prieten de ani buni. ”Mi-ar plăcea să am cu 20-30 de ani mai puțin să joc rolul lui într-un film.” Mircea Miclea, carismaticul ministru al educației, spune că ”sunt puțini oameni care după o traumă reușesc să-ți regăsească echilibrul emoțional și să facă mai mult.” De ce are poporul acesta atâta dragoste de dat unui ca el? Și de ce îl simte ca unul de al său pe un cetățean, care potrivit rigorilor sale, i-a greșit atât de grav? ”Cel mai greu moment din viața mea nu a fost la vreun maraton. nici când mi-a fost frig și am degerat. Sau când m-a bătut mama” . Cred că Tibi Ușeriu are o listă de momente când i-a fost cel mai greu în viață. O listă care depășește încercările oricărui alt muritor. ”Nici când mă împușcam cu poliția pe străzi și am primit patru gloanțe în vestă, nu am zis că e greu ”Spune despre el că nu poate fi om de echipă. ”Poate că aș omorî pe cineva după primii 100 de kilometri ai ultramaratonului, dacă aș face echipă cu cineva”. Nu-l crezi, deși poate acum zece ani poate ar fi fost în stare. E o blândețe oțelită acolo. Nu ar face rău nimănui, dar nu cred că mai e ceva pe lume care i-ar putea face rău. ”Când m-au adus înapoi la București, m-am așezat pe o bordură, în față la Otopeni și am plâns. Nici nu mai știam limba română.” Și aici găsești momentul în care poate i-a fost cel mai greu. ” Nu mai știam să deschid o ușă. Eu, zece ani, nu am deschis o ușă. Stăteam în cameră la Tășuleasa și așteptam să vină frate-meu să deschidă ușa. Hai, mă, Tibi, ce naiba, îmi spunea. Mai stăm mult? Dar eu nu eram în stare să pun mâna pe clanță.” Apoi, șase luni mai târziu, nu mai puteai să-l oprești. ”Voiam să sorb fiecare moment, fiecare zi, nu voiam să dorm. Voiam să trăiesc toți anii pe care i-am pierdut. ” Și atunci toate bătăile, nu puține, toată slugăreala de la stână, toate nopțile pierdute, izolarea din celula în care îți pierdeai mințile, toate s-au cristalizat în povestea unui om care a reușit ce n-a mai făcut nimeni pe pământ: a câștigat cea mai grea competiție la care poate merge un muritor. De două ori.