Recenzii și Cărți .PDF

„Al Treilea Val” de Alvin Toffler, o carte de speță economică care împarte civilația în trei valuri. Primul val reprezintă faza agricolă care se desfăsoară până în secolul XVIII, Al doilea val ne povestește despre evoluția industrială iar Al treilea val vorbește despre epoca contemporană mai exact despre civilizația actuală.

Primul capitol poartă denumirea de „Supralupta” ne vorbește despre primul val având ca subiect principal perioada în care agricultura era pricipala ocupație, „oamenii trăiau în familii mari, cuprinzînd mai multe generații, cu unchi, mătuși, rude prin alianță, bunici sau veri locuind sub același acoperiș, muncind toți laolaltă ca o unitate de producie economică”. Principala sursă de procurarea a hranei era solul, astfel oamenii munceau impreună pe câmpuri ajutandu-se de celelate viețuitoare. În general erau obișnuiti să producă doar strictul necesar pentru a putea trăi și pentru a face unele schimburi.

Capitolul doi, „Arhitectura civilizației” se concentrează pe revoluția industrială(denumită și al doilea val), ne este prezentat faptul ca primul val pierde treptat teren în fața celui de-al doilea care progresează rapid.

În acest capitol apare noțiunea de „Bateriile Vii” care face referire la faptul că societățile din primul val se aprovizionau cu energie de la forța muscular uman și animală — și de la soare,vînt și apă. Pădurile erau tiate pentru gătit și încălzit. Mori de vînt scîrțîiau pe cîmp iar animalele trăgeau plugul. Spre deosebire de societățile din al doilea val care se aprovizionau cu energie din cărbuni, gaze naturale și țiței — din combustibili fosili neregenerabili. Producția economic s-a deplasat de pe câmp în fabrică, familia nu a mai lucrat laolalt ca o unitate. Pentru a-i putea elibera pe muncitori în vederea lucrului în fabrică, rolul fiecărui membru din familie a fost preluat de instituții specializate.Instruirea copiilor a fost încredinat școlilor. îngrijirea bătrânilor a revenit azilurilor pentru săraci sau căminelor pentru bătrâni.

Al treilea capitol poarte denumirea de „Pana invizibilă” și ni se prezintă faptul cum apariția celui de-al doilea val a separat producția de bunuri si consumul de bunuri, acestea formau un întreg pe vremuri. Titlul sugereaza fenomenul ce s-a produs în acea perioadă a industrializării. Până la apariția revoluției industriale majoritatea produselor si a bunurilor erau folosite pentru satisfacerea nevoilor producătorilor. Acum se întâlnește o independeță accentuată a producției față de consum iar de aici s-a dezvoltat piața a suferit o dezvoltare imensă. In perioada Primului Val numai o mică fracțiune a populației trăia de pe urma pieței , însă Al Doilea Val a adus modificări semnificative pentru că treptat fiecare om a ajuns aproape complet dependent de alimentele, bunurile sau serviciile altuia. În concluzie ,până acum am văzut că,după ce s-a înfipt pana invizibilă care a despărțit producătorul de consumator,au urmat o serie de schimbări profunde care au influențat societatea:s-a format și s-a extins piață,devenită necesară pentru a face legătură între producător și consummator și s-au născut conflicte politice și sociale noi.

Puncte forte: „S-a format și s-a extins piață,devenită necesară pentru a face legătură între producător și consummator.” „Producția economic s-a deplasat de pe câmp în fabrică, familia nu a mai lucrat laolaltă ca o unitate”

Puncte slabe: Producătorii erau primii carea aveau acces la consumul resurselor și s-au născut conflicte politice și sociale noi.

Fragment

Spuneam în cartea de Dialoguri despre viitor1, între ai cărei interlocutori se afla şi Alvin Toffler, că autorul Şocului viitorului personal nu are nimic şocant în el şi cred că este adevărat. Cu totul altfel stau lucrurile cu ceea ce scrie. Cărţile sale sunt interesante, incitante, chiar şi şocante. Afirmaţia este valabilă şi pentru ultima să lucrare Al treilea val. Editată în peste un milion şi jumătate de exemplare în Statele Unite ale Americii, tradusă în 16 ţări, 2 seriale pentru televiziunea canadiană şi cea japoneză pe marginea cărţii, aceasta spune totul. Imensa audienţă, talentul şi ingeniozitatea să nu trebuie să ne facă însă să privim cartea fără nici o rezervă. Însuşi autorul declară spre sfârşitul cărţii sale: „Nu am încredere în oamenii care îşi închipuie că dispun deja de răspunsuri într-un moment când noi abia încercăm să formulăm nişte întrebări” (p. 562). Cred că această afirmaţie s-ar potrivi foarte bine ca motto al cărţii. Cum am putea avea încredere în oamenii care au doar certitudini? Poate exista oare o cale mai fecundă de a tinde spre adevăr decât îndoiala? Şi mai ales într-un context că cel actual caracterizat prin schimbări foarte dinamice. Câte şi ce adevăruri absolute pot supravieţui într-o lume în care schimbarea s-a accelerat teribil şi în care relativizarea şi incertitudinea au crescut prea mult? În mod evident şi sesizabil pentru fiecare dintre noi, schimbarea a devenit o dominantă a civilizaţiei actuale. Este adevărat că schimbarea a existat întotdeauna. Ea reprezintă în fond forma de existenţă a naturii, a vieţii, a materiei. Atunci de ce o resimţim mai acut acum? De ce suntem mai preocupaţi de schimbare în prezent? Ce este nou în situaţia actuală? Poate accelerarea ritmului şi amploarea sa o fac mai preocupantă şi mai derutantă, Toffler însuşi vorbeşte în cartea sa despre comprimarea inimaginabilă a timpului. „E ca şi cum? Spune el? Întreaga viaţă activă a unui inpid, să zicem de 80 000 de ore de muncă, câte 2 000 de ore anual, timp de 40 de ani? Ar putea fi comprimată în numai 4,8 minute”. În ce lume trăim? Ce lume construim? Încotro mergem? Vom suferi un „şoc al viitorului” sau chiar îl resimţim de pe acum? Ce va reprezenta el? Vom asista la o schimbare de civilizaţie? Oare nu am putea vorbi şi despre un „şoc al prezentului”? Trăim în mod vizibil într-o lume stresantă. Din multe puncte de vedere ea a devenit chiar şocantă. Tabloul lumii contemporane, cu părţile sale pozitive şi negative, ne este cunoscut în linii generale. Dar cum am putea să- l înţelegem şi mai ales cum poate fi el acceptat? În secolul în care omul a acumulat cunoştinţele ştinţifice şi mijloacele tehnologice care l-au lansat în cosmos, pe pământ aproape un miliard de oameni continuă să trăiască în conul de umbră al neştinţei de carte. Am investigat cu succes macro şi microcosmosul nostru. Am descoperit secretul norilor galactici, al celulei genetice şi antimateriei, dar pe zone largi ale Terrei continuă să moară, pradă bolilor şi lipsei de asistenţă sanitară, sute de milioane de oameni. Cheltuim aproape 600 miliarde de dolari pe an într-o ruinătoare cursă a înarmărilor. Am reuşit să înzestrăm pe fiecare locuitor al globului cu peste 100 de tone de nitrotoluen, în timp ce sute de milioane de oameni continuă să moară de foame. Am citit undeva cum un copil japonez de 8 ani, dintr-o suburbie a Hiroshimei, nota în jurnalul său în septembrie 1945 că „La 6 august către ora opt şi un sfert dimineaţa soarele a explodat şi acesta a fost sfârşitul lumii…” De atunci mă tot întreb: oare vom lăsa soarele să moară? Sateliţii, perfecţionarea tehnicii fotografice, creşterea vitezei de deplasare în spaţiu, mass media şi multe alte elemente ale civilizaţiei contemporane ne permit să sesizăm şi să înţelegem mai bine adevăratele limite ale planetei Pământ. Am moştenit un glob, nu prea mare şi destul de fragil, pe care trebuie să-l îngrijim. De fapt, mica Terră nu reprezintă numai o zestre, ci suportul vieţii noastre. Cineva spunea minunat: „Pământul nu l-am moştenit de la părinţi, ci îl avem împrumutat de la copiii noştri”. Şi atunci ce lume construim? Ce lume le lăsăm? Viitorul, cum am afirmat adesea, a devenit nu numai preocupant, ci şi presant. Suntem presaţi de evenimente, de schimbări care se petrec cu repeziciune, de realităţi explozibile. Viaţa fiecăruia dintre noi, viaţa cotidiană se schimbă continuu. Omul trebuie să se obişnuiască să economisească energia, apa, alimentele, să-şi gospodărească mai bine avutul, să-şi adapteze aspiraţiile la noile posibilităţi. Este necesar să ne modificăm unele deprinderi, obiceiuri, dar poate în primul rând se cere revizuit modul în care privim şi mai ales înţelegem lucrurile. Anii ’80 au adus cu ei noi provocări, resimţite inclusiv de „omul de pe stradă”. Se manifestă la nivel planetar o criză energetică acută. O perturbatoare criză economico-financiară şi-a extins permanent „unda de şoc”. Segmente largi ale globului sunt afectate de o descurajantă criză alimentară. În multe părţi ale lumii aglomerările urbane, cu tot cortegiul de probleme grave şi greu solubile, au devenit extrem de preocupante. Mizeria rurală şi o degradantă sărăcie bântuie zone întregi ale globului. Violenţa şi terorismul, drogurile şi creşterea criminalităţii, un tineret debusolat fac ca o anumită lume să devina tot mai agresivă şi mai neprimitoare. Dezechilibre ale mediului natural, lacuri şi râuri „moarte”, păduri devastate, un aer tot mai poluat, ploi acide fac ambianţa de viaţă tot mai ostilă. La încheierea celui de-al doilea război mondial, cei ce doreau să fie arhitecţii unei lumi mai bune înscriau printre dezideratele acesteia nevoia de a elibera omenirea de războaie, de mizerie şi foamete. Din păcate s-a realizat foarte puţin pe această cale. Continuăm să trăim sub spectrul războiului şi chiar al distrugerii speciei umane. Sute de milioane de oameni se zbat şi astăzi într-o cruntă mizerie, sute de milioane din semenii noştri suferă de foame. Din nou avem datoria să ne punem întrebarea: ce lume construim? Prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci a continuat să se adâncească. În anii ’60, când s-a pus pentru prima oară problema susţinerii unei dezvoltări mai accelerate a ţărilor mai puţin dezvoltate, pentru a micşora decalajele existente, domnea un oarecare optimism. „Deceniile dezvoltării”, prin însăşi conştientizarea omenirii asupra necesităţii reducerii treptate a decalajelor, ca şi prin obiectivele lor, au creat o speranţă. După două decenii, la începutul anilor ’80, s-a instaurat un pesimism tot mai persistent. Specialiştii au început să se întrebe unde s-a greşit şi din ce cauză? De ce au fost încetinite atât de mult creşterea economică şi dezvoltarea, care cu două decenii în urmă dădeau motive de optimism? „Omul de pe stradă” se întreabă şi el de ce este astăzi este confruntat cu tot mai multe dificultăţi şi care sunt perspectivele? S-au scris în ultimul deceniu zeci de mii de pagini, prin care se încerca o analiză mai în profunzime a cauzelor situaţiei actuale şi o evaluare a perspectivelor. Apariţia problemelor globale a creat un nou tip de tensiuni, resimţite tot mai intens la nivel planetar. Ne aflăm evident într-o epocă de căutări, de clarificări. A crescut conştiinţa omenirii asupra pericolelor care ne pândesc. Au fost lansate numeroase proiecte internaţionale de cercetare, au fost organizate mari programe şi s-au mobilizat energii şi resurse însemnate pentru a identifica problemele, cauzele lor şi a putea avansa unele soluţii. Numeroase din rapoartele întocmite, care s-au bucurat de o largă răspândire – între care aş menţiona pe cele ale lui Mesarovic-Pestel, Tinbergen, Maliţa- Botkin-Elmandjra, raportul Bariloche (publicate şi în limba română de Editura politică) şi mai recent cel al Comisiei Brandt şi Global 2000, pentru a nu aminti decât pe cele mai cunoscute – atrag atenţia asupra numeroaselor pericole care confruntă omenirea.

Recomandăm: Martora- Nora Roberts .PDF