Recenzii și Cărți .PDF

Ceea ce ziua datorează nopţii a primit, printre altele, premiul pentru “Cea mai bună carte literară” oferit de revista Lire în anul 2008, dar romanul s-a bucurat de un mai mare succes în afara graniţelor Franţei. Yasmina Khadra abordează o perioadă tulbure din istoria algeriană, retragerea forţată a francezilor din Algeria, abandonaţi de statul francez, consideraţi refugiaţi, un moment istoric cu privire la care Franţa nu şi-a asumat încă responsabilitatea.

Romanul este povestea lui Younes, un băiat algerian, cumva prins la mijoc întreaga viaţă, fie între două etnii, fie între două credinţe, fie între datorie şi iubire. Născut într-o familie de ţărani săraci, cândva familie de vază în trecutul algerian, la vârsta de 9 ani, Younes este adoptat de unchiul său, un reprezentant al clasei de mijloc din Oran, căsătorit cu o franţuzoaică, pentru a i se oferi un viitor mai bun. Rebotezat Jonas, existenţa lui va fi mereu marcată de apartenenţa la două lumi diferite, cea a francezilor, prin integrare în cercurile lor şi prin educaţie, şi cea a algerienilor, prin sânge.

Ceea ce ziua datorează nopţii a apărut la Editura Spandugino şi este o lectură foarte plăcută, pe care o recomand din tot sufletul!

– Dumnezeu hotărăşte ce trebuie să ne lovească, spuse tata.

Negustorul ridică din umeri.

– Oamenii nu l-au inventat pe Dumnezeu decât pentru a le distrage atenţia demonilor din ei.

Nu e rău să asculţi. Viaţa e o ucenicie permanentă; cu cât credem că ştim mai mult, cu atât ştim mai puţin, mai ales că lucrurile se schimbă şi odată cu ele şi mentalităţile.

…se afla în faţa mea şi îmi ascundea restul lumii.

Viaţa e un tren care nu se opreşte în nicio gară. Fie îl luăm din mers, fie îl privim trecând de pe peron, şi nu e tragedie mai mare decât o gară fantomă. Am fost fericit după aceea? Cred că da; am cunoscut bucurii, momente de neuitat; chiar am iubit şi am visat ca un copil uimit. Şi totuşi, mi s-a părut întotdeauna că lipsea o piesă din puzzle-ul meu, că ceva nu era întru totul perfect, că o absenţă mă mutila; pe scurt, că nu făceam decât să gravitez la periferia fericirii.