Recenzii și Cărți .PDF

Am terminat azi Scara lui Iakov, semnată de Ludmila Ulitkaia. O carte grea, în caracterul literaturii ruse, o carte despre care voi încerca să adun câteva impresii și să punctez niște lucruri cu care am rămăs de-a lungul lecturii, deși mi-e greu să îmi ordonez ideile.

Rușii par a fi un popor avid de cunoaștere

Am un mare sentiment de admirație față de rușii pe care i-am cunoscut prin intermediul cărților, ca popor. Par a avea cu toții o sete de cunoaștere ieșită din comun și o înclinație naturală spre filozofie. Am impresia că tot ce scriu rușii e destinat cititorilor profesioniști, înarmați cu răbdare și… cultură.

N-am mai citit literatură rusă de pe vremea adolescenței. Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Pasternak, Cehov… nume mari, și nepotrivite (aș zice acum) pentru a fi citite la 14-15 ani. Și totuși am devorat tot ce mi-a picat în mână. Îmi amintesc emoțiile și concentrarea cu care le citeam cărțile, dar subiectele romanelor și detaliile lor s-au pierdut de-a lungul timpului. Uitându-mă în urmă, cred că tot ceea ce am citit m-a depășit. Sau m-a educat în mod inconștient?

Am retrăit un sentiment similar și citind Scara lui Iakov, dar la o scară mai mică. Deși e o carte cu de toate – iubire, moarte, teatru, exil, autism, droguri, comunism, matematică – subiectele pământești sunt împletite atât de subtil cu idei despre psihologie, evoluție, religie, sensul vieții încât alte cărți încep să pară superficiale și limitate, prin comparație.

Am citit Scara lui Iakov destul de greu, dar continuu. Nu e o lectură facilă. E plină de idei, de paranteze, de gânduri. E atât de concentrată încât ajungi la final și te simți puțin pierdut. Nu știi exact care e lecția cu care ar trebui să rămâi după ce întorci și ultima pagină. Scara lui Iakov e, într-un fel, un eseu-parabolă care încearcă să pună într-o lumină nouă toate întrebările despre sensul vieții.

„Ar putea să scoată scrisorile vechi și să scrie o carte. Cartea pe care bunicul nu apucase să o scrie… sau pe care i-o arseseră în curtea interioară a închisorii din incinta Lubiankăi…

Dar cine este el, eroul meu principal? Iakov? Marusia? Henrik? Eu? Iurik? Nu, nu! În general, niciuna dintre ființele conștiente de existența lor individuală, de nașterea și de moartea lor presupusă și inevitabilă.

Am putea spune că nu e o ființă, ci o substanță cu o structură chimică bine definită. Dar s-ar putea numi substanță tot ce, fiind nemuritor, are capacitatea de a se transforma în curburile, spiralele și radicalii ei. E mai degrabă o esență care rătăcește prin generații, care nu aparține nici ființei, nici neființei, ceea ce creează iluzia individualității. Esența nemuritoare, notată cu un cod, care organizează corpurile morților, ale lui Pitagora și Aristotel, ale lui Parmenide și Platon, dar și al primului pasager întâlnit în tramvai, în metrou, pe scaunul vecinului din avion… Personajul meu principal e acela pe care ai senzația vagă că l-ai mai văzut, că-i recunoști o trăsătură, un gest, o umbră de asemănare – poate la un străbunic, la un consătean, sau la unul cu totul străin… Deci personajul meu principal e esența. Purtătoare a tot ce are omul – măreție și josnicie, cruzime și blândețe, și sete de cunoaștere.

Sute de mii de esențe, adunate într-o ordine cunoscută, formează omul, lăcașul vremelnic al tuturor individualităților. Asta e nemurirea. Și tu, omule, alb sau negru, idiot, geniu, pirat din Nigeria, brutar din Paris, transsexual din Rio de Janeiro, rabin bătrân din Bnei-Bnak – nu ești decât un adăpost provizoriu…„

Oamenii își deschid mai mult sufletul atunci când scriu

O parte importantă a romanului e scrisă sub formă de scrisori. Scrisorile lui Iakov către soția sa, Marusia, sau către fiul lor Henrik. De ce e nevoit Iakov să recurgă la scrisori și de ce se află departe de familie – sunt întrebări ale căror răspunsuri se găsesc în carte.

Mi-au plăcut mult scrisorile. M-au emoționat. Mi-au amintit de anii în care scriam și eu scrisori de 2-3 ori pe săptămână și îmi puneam în ele tot sufletul, toate întâmplările care mă măcinau, toate speranțele pentru viitor.

Scrisorile lui Iakov sunt atât de pline de gânduri și de substanță încât m-am întristat comparându-le cu nivelul de comunicare din zilele noastre. Am simțit că, în alte vremuri și alte circumstanțe, un om putea comunica la distanță cu soția lui mai substanțial decât o facem noi astăzi unul lângă altul.

Parcă oamenii sunt capabili să pună mai mult suflet într-un mesaj scris pe hârtie decât într-unul transmis verbal. Scrisorile sunt mereu mai încărcate emoțional decât discuțiile față în față. Pentru că foaia nu te întrerupe, nu te judecă, nu te acuză.

Copiii-problemă pot fi genii nedescoperite

Scara lui Iakov este și romanul evoluției unei familii. Nu întâmplător găsim un arbore genealogic la finalul cărții. Două dintre frunzele acestui arbore, Vitia și Iurik, ies în evidență încă din copilărie prin perspectiva lor neobișnuită asupra vieții. O perspectivă care astăzi s-ar eticheta poate ca un sindrom Asperger. Cum se maturizează un astfel de copil? Cum îl percep cei din jur? Sunt alte fire narative interesante, dezvoltate în carte.

Mi-a rămas în minte momentul în care Nora își duce copilul la un medic, iar acesta îl întreabă ce formă geometrică are un brad. Copilul spune că e un cerc. Medicul întreabă de ce. Copilul spune că singurul punct din care poate privi bradul pentru a-l încadra într-o formă geometrică clară e… de sus. Deci e un cerc. Și după alte întrebări și răspunsuri similare, medicul pune diagnosticul de …întârziere în dezvoltare.

Așa o fi? O va dovedi doar trecerea timpului.

Disciplină, determinare, perseverență

M-a mai fascinat disciplina lui Iakov și dorința lui enormă de a citi cât mai mult posibil. Rigoarea cu care își făcea un program academic într-un mediu mai mult decât ostil.

Mulți dintre noi se plâng că n-au timp să citească o carte. Iakov se temea că n-are suficient timp să aprofundeze tot ceea ce îl interesează. Prefera să taie din orele de somn, dacă asta îi câștiga pagini în plus sau timp de gândire.

Îmi pare rău că se pierde, încetul cu încetul, această capacitate a omului de a persevera într-o direcție și de a investi timp în cultură. E adevărat, omul se dezvoltă în alte direcții (și perspectiva viitorului om hibrid e și ea prezentă în carte), dar eu simt că ceea ce pierdem poate fi mai valoros decât ceea ce câștigăm, urmând acest drum.

Și încă n-am scris nimic despre Nora…

Nora e un personaj foarte complex și extrem de minuțios conturat în roman. E o femeie cu multe defecte, pe care am putea-o judeca în multe moduri, dar și cu o inteligență emoțională deosebită și cu o capacitate extraordinară de înțelegere a vieții.

E o femeie puternică, din toate punctele de vedere. Sau cel puțin așa am perceput-o eu.

Deși m-am gândit în câteva rânduri că m-aș fi putut îndrăgosti de un Iakov, Nora rămâne, de departe, personajul meu preferat.

Și cam astea sunt gândurile cu care am terminat de citit Scara lui Iakov. Am închis cartea și mi-am zis că a fost ca și cum am participat la un maraton, în timp ce alte lecturi de anul acesta au fost ca niște plimbări ușoare în parc.