Recenzii și Cărți .PDF

„O carte pe zi. „Ochii întunericului” de Dean Koontz”, „Scrisul bate filmul şi bate viaţa: în 1981 Dean Koontz a scris romanul de faţă în care vorbeşte despre un virus cu o mare rată de mortalitate. În 2020, virusul s-a răspândit în lume… „,

”Ca să înţelegi asta, trebuie să ne întoarcem cu douăzeci de luni în urmă, spuse Dombey. Cam pe atunci, un om de ştiinţă chinez pe nume Li Chen a fugit în Statele Unite având asupra lui, pe o dischetă, datele privind cea mai importantă şi mai periculoasă armă biologică creată în China în ultimul deceniu. Au numit virusul, pentru că fusese dezvoltat în centrul de cercetare de la periferia oraşului Wuhan şi era tulpina cu numărul 400 dintre cele viabile create artificial în laboratorul respectiv. Wuhan-400 este o armă perfectă. Afectează doar oamenii. Nicio altă fiinţă nu poate fi purtător. Iar atunci când gazda moare, virusul Wuhan-400 din corpul ei moare şi el la scurtă vreme, imediat ce temperatura cadavrului scade sub 30 de grade Celsius. Va dati seama de avantaje?”

Textul de mai sus apare spre finalul romanului de faţă, scris de Dean Koontz în 1981, şi este o explicaţie uluitoare. O referire la o armă biologică, „Gorki-400”, creată în laborator şi numită după oraşul din Rusia în care s-a răspândit. În ediţia din 2008, numele virusului este înlocuit cu „Wuhan-400”. Era vorba de un virus creat în laborator care s-a răspândit în lume. Rata mortalităţii celor care contractează boala este de 10 la sută, iar perioada de incubare este de patru ore. Dean Koontz nu a făcut propriu-zis o predicţie. Dar, cum viaţa bate filmul, sau cartea bate viaţa, în 2020 a izbucnit o epidemie de coronavirus, chiar la Wuhan, transformată apoi în pandemie. În cazul Coronavirus, rata mortalităţii este de 2 la sută, iar perioada de incubare de la 2 la 14 zile. Autorul însuşi a negat prezicerea acestui virus, afirmând că, fiind vorba despre o operă de ficţiune, orice asemănări cu situaţii prezente sunt doar simple coincidenţe. Cine este Dean Koontz? S-a născut în 1945 în Pennsylvania şi, după ce a lucrat ca profesor de limba engleză şi s-a ocupat de copiii defavorizaţi, şi-a împlinit visul de a scrie şi şi-a publicat primul roman în 1968. De atunci a scris mai mult de 105 romane, nuvele şi culegeri de povestiri, care au fost traduse în 38 de limbi şi au fost publicate în peste 450 de milioane de exemplare. A fost tradus masiv şi în româneşte, la Editura RAO – ultimele titluri apărute au fost prezentate la această rubrică (de pildă, „Zona invizibilă”).

Acţiunea cărţii se petrece, timp de patru zile la sfârşit şi început de an, la Las Vegas, „un spaţiu important pentru orice structură de spionaj de America”, la Reno şi în munţii înzăpeziţi şi sălbatici din apropiere, unde o structură de spionaj paralelă cu cele ştiute oficial a construit un laborator pentru cercetări destinate unor arme biologice. Structura se numea „Reţeaua” – „ mereu se găsesc regimuri politice demente”, scrie Dean Koontz. Prin interpuşi bine înfipţi în partea guvernamentală a ţării, structura secretă obţinea anual trei miliarde de dolari cu care să conceapă orice planuri aberante. Tina Evans, o mamă îndurerată de pierderea fiului ei într-un accident rutier, primeşte ceea ce par a fi mesaje de pe lumea cealaltă – prin telepatie. Însă când o misterioasă agenţie federală face tot posibilul pentru a o împiedica să afle adevărul în privinţa lor, Tina porneşte într-o adevărată cruciadă pentru a înţelege ce s-a întâmplat de fapt cu băieţelul ei. Iar adevărul, pe care îl descoperă împreună cu Elliot, un fost agent de informaţii devenit avocat, într-un laborator secret din munţii High Sierra, e mai teribil decât şi-ar fi putut imagina ea vreodată. Fiindcă atunci când omul devine armă biologică, cine mai poate fi în siguranţă?

„O proză care curge vijelios, halucinant… Scriitorii «serioşi» ar face bine să-i studieze tehnica.“ – The New York Times Book Review. „Dean Koontz are extraordinara pricepere de a ţese povestiri fantastice, conferindu-le în acelaşi timp credibilitate.” – The Examiner.

La șase minute după miezul nopții, marți dimineața, în drum spre casă de

la o repetiție târzie pentru noul ei spectacol, Tina Evans și-a văzut fiul, pe

Danny, în mașina unui străin. Dar Danny era mort de mai bine de un an.

La două străzi de casă, Tina oprise la un non-stop, să ia o cutie cu lapte și

niște pâine integrală. Parcase în lumina clară, galbenă, cernută de un bec

stradal cu vapori de sodiu, lângă o berlină lucioasă, un Chevrolet de culoare

crem. Băiatul era așezat pe scaunul de lângă șofer și aștepta pe cineva aflat

în magazin. Tina nu-l vedea decât din profil, dar icni stupefiată când îl

recunoscu.

„Danny”.

Băiatul avea cam doisprezece ani, vârsta lui Danny. Avea părul des și

negru, ca al lui Danny, un nas care aducea cu al lui Danny și o linie mai

degrabă delicată a bărbiei, ca a lui Danny.

Rosti șoptit numele fiului ei, parcă de teamă să nu alunge îndrăgita

apariție dacă ar fi vorbit mai tare.

Fără să știe că era privit, băiatul duse o mână la gură și prinse ușor între

dinți încheietura degetului mare îndoit, obicei pe care și Danny îl căpătase,

cu un an și ceva înainte să moară. Tina încercase zadarnic să-l dezvețe de

năravul acela neplăcut.

Privind copilul, asemănarea cu Danny i se păru mai mult decât o simplă

coincidență. Brusc, își simți gura amară și uscată, iar inima începu să îi

bubuie în piept. Încă nu se obișnuise cu pierderea singurului ei copil, pentru

că niciodată nu dorise – și nici nu încercase – să o facă. Agățându-se de

asemănarea băiatului cu Danny al ei, era foarte ușor să-și imagineze că

pierderea nici nu avusese loc.

Poate… poate că acest copil chiar era Danny. De ce nu? Cu cât se gândea

mai mult la asta, cu atât mai puțin smintit îi părea gândul. La urma urmei,

nu-i văzuse cadavrul. Poliția și cei de la pompele funebre îi comunicaseră că

trupul lui Danny fusese complet desfigurat, atât de mutilat încât era mai

bine dacă nu-l vedea. Îngrozită, copleșită de durere, le ascultase sfatul, și

înmormântarea lui Danny se desfășurase cu sicriul închis. Dar poate că se

înșelaseră când identificaseră cadavrul. Poate că Danny nu pierise în acel

accident. Poate că suferise doar o lovitură la cap, una ușoară, dar suficient de

puternică încât să-i provoace… amnezie. Exact! Amnezie. Poate că se

îndepărtase apoi de autobuzul făcut praf, fiind găsit la kilometri depărtare

de locul accidentului, fără acte de identitate asupra lui, incapabil să spună

cuiva cine era și de unde venea. Așa ceva se putea întâmpla, nu? Văzuse în

filme astfel de povești. Sigur. Amnezie. Și dacă așa stătuseră lucrurile, atunci

poate că Danny ajunsese la vreo casă de copii, începuse o nouă viață. Iar

acum, era acolo, în berlina Chevrolet de culoare crem, adus înapoi la ea de

soartă și de…

Copilul își dădu seama că era privit și se întoarse către ea. Tina își ținu

respirația, în timp ce chipul băiatului i se dezvăluia treptat. Fixându-se unul

pe altul prin două rânduri de geamuri și prin lumina stranie, sulfuroasă, ea

avea senzația că se priveau peste un abis nesfârșit, dincolo de spațiu, de

timp și de soartă. Apoi însă, în mod fatal, fantezia se destrămă, întrucât

băiatul nu era Danny.

Luându-și ochii de la el, Tina își îndreptă privirea spre mâinile încleștate

pe volan, atât de strâns că o dureau.

Recomandăm: Anastasia de Colin Falconer carte .PDF