Recenzii și Cărți .PDF

Descarcă online gratis cărți ecranizate Ann Leary – Ora de aur .PDF

Imediat după publicare, Ora de aur a devenit bestseller New York Times. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel pitoresc de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre cei din lumea bună din Boston. Viaţa ei arată perfect: are două fiice, un nepot de doi ani, încheie tranzacţii de milioane de dolari, e independentă şi lipsită de griji. O faţadă care începe să se fisureze din clipa în care vinde o proprietate impozantă familiei McAllister, iar frumoasa şi misterioasa Rebecca se mută în Wendover. Între cele două femei, aparent atât de diferite, se înfiripă o prietenie care o împinge pe Hildy să-şi dezvăluie treptat slăbiciunile. Însă traumele şi defectele ei pălesc pe lângă nevoia obsesivă de afecţiune a Rebeccăi, care ameninţă să distrugă căsnicii şi vieţi. Într-un moment de cumpănă pentru Hildy, sentimentele lui Frank Getchell, un prieten din adolescență, se dovedesc providențiale.

Fragment

Pot să străbat camerele unei case și să știu despre cei

care locuiesc acolo mai multe decât ar afla un psihiatru

după un an de ședințe. Chiar îmi aduc aminte că am glumit

pe tema asta cu Peter Newbold, psihiatrul care a închiriat un

cabinet la etajul de deasupra.

— Când mai vine un pacient nou, i-am propus, am să mă

furișez în casa lui ca să o cercetez. Cât iei tu notițe despre

viața lui, vise, obsesii și ce-o mai fi, eu mă urc în pod cu o

lanternă, deschid dulapurile și arunc un ochi în dormitoare.

După aia vedem ce-a aflat fiecare și ai să te convingi că eu

am înțeles mai bine cum stă respectivul cu capul, garantat.

Sigur că îl luam peste picior, dar eu vând case de pe

vremea când el era în școala primară și pun pariu că am

dreptate.

Îmi plac casele în care se vede că stă cineva. Uzura e un

semn de sănătate. O casă devenită impersonală de prea

multă ordine mă face să mă gândesc la neînțelegerile dintre

soți în aceeași măsură ca o casă în care domnește

dezordinea. Băutori înrăiți, colecționari împătimiți, mâncăi,

drogați, perverși, fustangii, depresivi, ăștia și câți alții, îi

ghicesc pe toți doar dacă mă uit la cum arată casele lor.

Oricâte lumânărele cu parfum de vanilie ar aprinde, tot se

simte mirosul stătut de băutură și țigări. Duhoarea de

animal încă mai iese din dușumele, chiar dacă pisica și

odraslele ei au fost duse de acolo cu multe luni în urmă.

Dormitorul matrimonial a rămas al lui, în timp ce lucrurile s-

au îngrămădit în camera de oaspeți, devenită a ei… ați prins

ideea.

Nu e nevoie să intru într-o locuință ca să-mi dau seama

despre ce e vorba. De obicei ajunge să mă uit la fațadă ca

să-mi fac o părere. Reședința McAllister e un foarte bun

exemplu. Ca să fiu cinstită, mi-ar plăcea să pot pune cap la

cap părerea mea inițială despre Rebecca McAllister cu

observațiile lui Peter. Una la mână, că e cu nervii la pământ.

Într-o dimineață, spre sfârșitul lui mai, am trecut cu mașina

pe lângă casa soților McAllister, la puțină vreme după ce se

mutaseră acolo. Ceața din zori nu se risipise încă, dar

Rebecca era afară: sădea plante anuale de-a lungul aleii din

grădină. Nu era nici măcar șapte, dar se vedea limpede că

lucra de vreo două ore bune. Avea pe ea o cămașă de

noapte albă, subțire, udă de transpirație și murdară de

pământ. Mașinile începuseră deja să circule, însă Rebecca

era atât de preocupată de ceea ce făcea, că nu-i dăduse

prin cap să-și pună niște haine mai potrivite – cel puțin așa

s-ar fi zis.

Am oprit, am dat jos geamul și am salutat-o. Am trăncănit

câteva minute despre vreme, despre cum s-au acomodat

copiii la noua școală, dar, chiar în timp ce vorbeam,

simțeam un fel de tristețe în gesturile Rebeccăi, un fel de

jale, ca și cum fiecare plăntuță era îngropată într-un mic

mormânt. Iar când te gândești că planta sporul casei, flori

de un roșu viu… întotdeauna am fost de părere că trebuie

să fii disperat ca să pui flori în culori țipătoare în fața casei.

Mi-am luat la revedere, iar când am aruncat o privire înapoi

prin oglinda retrovizoare șirul de flori mi-a părut a fi o dâră

subțire de sânge ducând din casă până la locul unde era ea

îngenuncheată.